Guatapé, wow!

Cineva drag m-a întrebat unde mi-a plăcut cel mai mult în Columbia. Ca zonă, se detaşa clar coasta Caraibilor, dar ca loc de sine stătător... a fost fără doar şi poate Guatapé.

„E ca un basm” mi se spusese înainte să ajung acolo – şi, da, aruncasem şi un ochi... bine, reformulez, devenisem obsedată de fotografiile zonei!

Începea chiar destul de aproape de adevăr, căci zărisem deja ochiuri de apă turcoaz şi pe impunătorul Peñón care părea să sprijine cerul. Ştiţi povestea cu Atlas, nu?

Eeeeh, nu suntem la lecţia de mitologie, aşa că voi merge mai departe cu firul meu de istorisiri. Erau culori, culori peste tot... Stop! Culorile vor fi acolo şi peste 2 minute. Ce vinde femeia aceea la geam? Mering cu căpşune, yum! Bineînţeles că Marcel se opreşte din drum – eram obosiţi, treziţi devreme să colindăm Medellínul, şi aveam şi ditamai rucsacurile în spate – şi îi ia copilului dulce, să îi facă poftele. Şi am uitat să vă spun, subsemnatul copil, din motive de reală inconştienţă – care se mai înregistrează în existenţa sa –, nu se dăduse cu loţiune de soare în urmă cu două zile, la Tayrona, şi suferise nişte arsuri pe care nu ar fi crezut că le poate suporta. Nu mă puteam mişca, nu puteam dormi, mă simţeam prea mare într-un ambalaj prea mic. Noroc cu acetatul de aluminiu, salvatorul, recomandat de gazda noastră din Cartagena – încă îi sunt recunoscătoare!

Înfulecam pacheţoiul, îmi scăpa un „Ce frumos e!”, mai făceam doi paşi. Mi-era greu să mă deplasez, cu spatele rucsacului care se tot lovea de băşicile care începuseră să mi se formeze prin varii locuri pe corp. Tuk-tuk-urile parcă aveau toţi şoferii plecaţi prin pauze, aşa că ne-am ajutat de Google Maps şi am ajuns la cazare pe jos. [Tot timpul cât am fost prin Columbia, am avut o cartelă de date de la Claro.]

Dar ce festin a fost, chiar şi cu sudoarea coborându-ne pe frunţi! Am fost întâmpinaţi cu prietenie la Casa Encuentro, ni s-a expus, la o şuetă, starea umflată a râurilor din zonă şi am fost rugaţi să avem grijă, apoi am savurat o mini-pizza şi un suc de lulo de la faţa locului, împreună cu priveliştea!

După ce ne-am mai răcorit un pic, am pornit-o la pas, căscând gura de multe ori – că aveam de ce.

Şi pentru că ceva părea să se tot întâmple când mă apucam eu să studiez zócalos ­– un fel de basoreliefuri în mare parte ilustrând animăluţe [oiţele ne-au plăcut cel mai mult] păstrate într-un fel original de localnici –, ne-a apărut în cale o argentiniancă ce vindea brăţări ca să se întreţină cât călătorea prin America de Sud. I-am povestit despre dragii noştri prieteni din Buenos Aires, apoi am muşcat cu nesaţ din pan de queso, cu ecouri de Brazilie cu tot.

Lui Marcel îi era foame (de ceva mai consistent), aşa că ne-am dus la un restaurant recomandat de doamna de la Recepţie. Foarte rustic „La Fogata” – domnului meu i-au lucit ochii când şi-a văzut farfuria, în timp ce mie au fost drăguţi să îmi pregătească nişte bucate de-ale regiunii în variantă vegetariană. Ba chiar m-am împrietenit cu un căţel!

De-abia apoi am putut şi eu să mă hrănesc cu toate culorile din jur! Şi din magazine! Cele mai drăguţe pe care le-am văzut în toată călătoria prin Columbia! Lucruşoare adorabile! Cercei frumoşi, magneţei deosebiţi, coliere... Ba chiar o pereche de încălţări impermeabile, cam unicat, pe care Marcel mi le-a făcut cadou de ziua mea onomastică. A tot plouat două treimi din vară prin Europa, aşa că le-am tot purtat.

Ghiciţi ce am făcut noi după ce ne-am potolit setea de descoperit piaţă după piaţă şi colţişor după colţişor? Ne-am dus la patiserie şi ne-am mai luat nişte pan de queso la pachet! Apoi, de mânuţă şi în sunet de greieri, am pornit-o prin întunericul [se poate şi în Columbia, vi se va spune mereu ce zone sunt sigure!] care ne ducea „acasă”. Aşa zicem noi mereu, chiar dacă avem câte-o casă diferită (aproape) în fiecare seară cât călătorim. :-)

Ne-am echipat – se lăsase răcoare –, ne-am luat căştile şi ne-am dus pe una dintre terasele pensiunii noastre, unde ne-am făcut siesta în hamace, Marcel citind şi eu – ascultând o carte. The latest trend.

Am fugit în cameră doar goniţi de ţânţari. M-am trezit pe la 4 cu ploaia bătându-ne în geam şi îngrozită de cum urma oare să escaladăm noi animalul următoarea zi? Aiurea, era un soare la micul dejun... mai mare minunea (şi soarele, şi micul dejun).

Ni s-a chemat un tuk-tuk, care ne-a dus la baza muntelui. Dacă e să ne luăm după cât de mult le-a luat primilor cuceritori oficiali ai pietrei (în 1954) să ajungă în vârf – 5 zile, putem fi recunoscători că acum durează câteva minute (unele în care îţi dai sufletul, totuşi câteva minute). [Chiar m-a impresionat domnul care alimenta unul din magazinele din vârf cu nucă de cocos... Oare de câte ori cară sacul acela greu pe săptămână?]

Soarele arde şi ocazii de umbră sunt puţine, aşa că e cazul ca fiecare să se echipeze corespunzător şi să se pregătească psihic pentru zecile de musculiţe care nu vă vor permite să vă savuraţi îngheţata de cocos în linişte, sus. Turcoazul va fi, mai mult ca sigur, la locul lui, pe acest gigantic lac – greu de crezut! – artificial. 

Iar, după 650+ trepte, eu am încuviinţat, din nou, că îmi place mai mult călătoria decât destinaţia. :-) Şi tot m-am uitat gură-cască în sus la coborâre, şuierându-i lui Marcel: „De acolo venim noi”...

Aş mai fi vrut să fac o tură cu caiacul, însă ar mai fi durat şi... ne aştepta o nouă aventură – care va fi luat proporţii mai mari decât ne-am putut imagina.

Unde mai pui că îmi place să părăsesc petrecerea atunci când treaba e încinsă cel mai tare – în glorie!