Mi-am dorit mult să ajungem în Slavonia

 Mai exact, în Lonjsko Polje.

Să le luăm pe rând. Slavonia este o regiune aflată în estul Croaţiei, cu graniţele-i naturale între Drava (la nord), Sava (la sud) şi Dunărea (la est). Sunt diferenţe mari aici faţă de alte locuri ale Croaţiei – personal, mi s-a părut că seamănă mult cu România –, prin gastronomie, relief, temperatură, casele de lemn ce predomină...

Iar Lonjsko Polje face direct referire la câmp (asta înseamnă „polje”)... luncile acestea toate formate pe lângă Sava, în cazul nostru, unde animalele domestice ale locului pasc în voie. Cuprinde aşezări vechi, tradiţionale, inclusiv Čigoč, primul Sat European al Berzelor.

 

Eram încă în Zagreb, draga de Maya mă privea curioasă, iar eu îi aruncam priviri admirative dragei noastre Paula, mama ei, care îi explica frumos la telefon, în croată, gazdei noastre din Lonja că urma să mai întârziem.

Ne împachetase o grămadă de bunătăţuri, aşa că şi gazda noastră începuse să zâmbească—„Nici nu vă mai întreb de micul dejun... se pare că aveţi de toate”. J♥

Era frig, ploua, te afundai în noroi, semnalul venea şi pleca, însă parcă soba aceea de teracotă din casă, coşul de nuiele şi căldura cu care fuseserăm primiţi ne aminteau de acasă.           

 

În ziua a doua, ploua. Am stat noi şi am aşteptat să se schimbe situaţia şi, când am văzut că nu şi nu, ne-am luat jachetele impermeabile şi duşi am fost.

Prima oprire am făcut-o în singurul magazin din sat, de lângă biserică. Am luat nişte sucuri şi am plecat în căutarea animăluţelor.

Erau, într-adevăr, pe câmp. Primii zăriţi au fost porcii, mulţi destul de agresivi în lupta pentru împerechere, însă nu cu noi, ci între ei. Căluţii ne priveau tare curioşi şi, pe măsură ce înaintam – eu nu aveam încălţări potrivite pentru teren aşa de umed şi uşor mlăştinos –, am zărit şi văcuţele. Am stat mult acolo, chiar dacă nu era neapărat o privelişte cu care nu eram familiarizaţi de pe tărâmurile mioritice, însă acolo, atunci, era ceva magic, sub ploaie. Şi nu mai conta că aveam şosetele ude!

Lângă pădure, în care am înţeles că se găseau stejari tare bătrâni, am zărit o lebădă frumoasă. Mai târziu, tot gazdele ne-au explicat că în copilăria lor nu erau lebede în această regiune. 

Acum sunt, şi sunt multe... fapt dovedit pe tot drumul până la Jasenovac, satul de la graniţa cu Bosnia şi Herţegovina.   

Merseserăm aici (planul iniţial ar fi fost să mergem cu bicicleta... dar vremea, ah!, vremea) pentru a-mi vedea râul preferat, Una, care marchează aici graniţa dintre cele două ţări. Din nou, mă aflam atât de aproape, totuşi, atât de departe.

A prins bine că am găsit o cofetărie în sat, unde ne-am înfruptat şi ne-am bucurat.

Cina am luat-o la cazare, mama băieţilor la care stăteam gătindu-ne mâncare tradiţională. Cam atunci m-am îndrăgostit eu de orzul gătit atât de simplu, însă atât de savuros, în acelaşi timp. (Trebuie să fac şi eu!) Marcel şi-a primit peştele mult-visat şi a dormit fericit.

 

În ziua a treia, ieşise soarele, în sfârşit!

Doar că noi plecam, după savurarea bucatelor pe care Paula ni le împachetase cu dragoste şi care ne ajunseseră până în ultima zi. Dar nu înainte de a mai schimba impresii cu proprietarii, reveniţi în ţinuturile natale, din Zagreb. Tot ei ne recomandaseră cu o seară înainte să renunţăm la o tură de caiace pentru că nivelul râului Sava ar fi fost în continuare ridicat şi o plimbare – riscantă.

 

I-am ascultat şi am promis că vom reveni într-o primăvară, să facem toate activităţile dragi nouă, dar pe soare şi apă limpede.