Uganda şi locuitorii ei minune

Încă din primele momente, petrecute înconjurată de pământul acela roşu, ce îmi va aminti întotdeauna de Uganda, mă simţeam bine primită, deloc înspăimântată de ce găseam în inima Africii, foarte în largul meu. Era mult mai bine chiar decât îmi imaginasem.

~

Dacă aş fi corectă, începuse totul în avion, în mijlocul colegilor de zbor, cu feţe rotunde, cum glumesc eu de multe ori cu al meu Marcel, „de oameni buni”, şi cu o atitudine foarte politicoasă. Una dintre însoţitoarele de zbor, care îmi era, la o primă privire, cea mai simpatică din întreg echipajul, mă abordase pe când stăteam la coadă la baie:

„Îmi place foarte mult tunsoarea ta. Îţi stă aşa de bine!...”

I-am mulţumit. Era ugandeză, aveam să aflu. Rămăsese surprinsă că vreau să mă dau pe Nil, mărturisindu-mi că ei îi este prea frică, dar că făcuse bungee în Noua Zeelandă. Chicoteam şi făceam schimb de opinii ca şi cum ne-am fi cunoscut de o viaţă.   

~

Apoi, revenind la aterizare şi la drumul înspre Kampala, simpaticul ugandez care ne ajutase cu închiriatul maşinii ne însoţise la o casă de schimb valutar, situată în interiorul unui mall. Am trecut, ca în Israel, prin detectorul de metale. L-am întrebat de ce.

„Ştii, în Africa, cu toate ameninţările teroriste care sunt, preferăm să avem grijă.”

Iar când i-am sugerat că oamenii îmi par foarte prietenoşi, tot el mi-a zâmbit şi a adăugat:

„Aici, în Uganda, suntem foarte dornici de oaspeţi. Veţi vedea că se va striga după voi <Muzungu, muzungu> pe stradă şi vi se va face cu mâna.”

...că mi-am amintit... omul era mare fan CFR Cluj... dacă vă vine să credeţi.

 

~

În primele ore, am încercat şi eu să fiu rezervată, pentru a nu lăsa sentimentele mele puternice să îmi creeze impresii greşite. La fel de rezervaţi mi s-au părut şi oamenii cu care am interacţionat până mi-am dat eu drumul. Cred că lucrurile acestea pur şi simplu se simt. Doamna pusă pe ştouri care ne gătise şi servise masa la hotel, în Kampala, se înmuiase toată şi nu ştia cum să mă mai ajute când aflase că nu mai dormisem de 2 nopţi. Râsese din tot sufletul cât îi povestisem de „Mirinda cea mov” pe care o văzuserăm pe o grămadă de afişe de pe drum şi la care pofteam.

„Fruity!”

Aham. Şi uite-aşa apărură două sticle la noi pe masă. Mamma mia, ce bine gătea femeia – am mâncat una dintre cele mai bune mâncăruri de mazăre din viaţa mea!

 

~

Înainte de a pleca la nord, am făcut aprovizionarea la magazinul din apropiere. Nu erau foarte multe produse ugandeze, ba chiar am găsit articole din toată lumea. Dacă cele din Marea Britanie şi, să zicem, Italia, nu m-au surprins, uleiul de cocos din Sri Lanka a fost o revedere interesantă. Am cumpărat săpun de shea şi de cocos, iar apoi m-am îndreptat înspre raionul de dulciuri. Am întrebat-o pe o doamnă din personal care este îngheţata făcută în Uganda. A fost foarte fericită, a venit cu mine la vitrinele frigorifice şi mi-a spus: „Aceasta este din Kenya, însă tot ce avem de aici încolo e fabricat în Uganda”. Am ales mango. Şi nu mi-a părut rău.

 

~

Murchison Falls a reprezentat, probabil, cea mai bogată sursă de informaţii despre cultura ţării în care ne găseam. Mai întâi, că se căsătoreau de tineri. Foarte de tineri. Pe la 22 de ani deja erau „bătrânei”, deşi nu o arătau neapărat. Aveau mulţi copii încă de tineri. Bărbaţii lucrau de obicei departe de casă, pentru că aşa se nimerea, şi trebuia să îşi întreţină familiile. De mici, erau învăţaţi să ducă obiecte pe cap. Şi băieţii, şi fetele. Apoi, rămâneau femeile să continue „tradiţia”. Cum la noi se spune că nu te poţi mărita dacă nu ştii să faci mămăligă, în Uganda, trebuie să poţi duce, dacă nu mă înşel, vreo 25 de Kg pe cap. Wow!

 

~

Copiii... copiii au fost printre cei mai adorabili din toate călătoriile noastre! Am împărţit dulciuri cu ei. Marcel râdea mereu de mine: „Nu te doare mâna de la atâta făcut cu mâna?”... Chiar dacă mi-ar fi amorţit, tot nu renunţam. Poate că semnul acela era o rază de soare pentru copilul respectiv, în acea zi. Mă impresionau mai cu seamă cei care cărau chestii grele, se opreau, lăsau obiectul respectiv şi îmi făceau cu mâna. Înduioşător! Mi-ar fi plăcut să îi pot duce pe toţi cu maşina, să îi strâng în braţe, să le ofer o acadea. Tot vorba lui Marcel: „Africa te învaţă că nu poţi ajuta pe toată lumea”... Cu toate acestea, mi-am promis că voi face un lucru drăguţ pentru cât de mulţi dintre aceşti copii pot, într-o bună zi!

 

~

La plecarea în Rwanda, ne-am întâlnit cu un camion plin de chipuri ce mă priveau cu atenţie. Adulţi, de această dată. Ne-am zâmbit şi ne-am făcut cu mâna, bineînţeles. Era o chestie care mi se întâmplase de mai multe ori şi mi se părea simpatic. 

 

~

La întoarcerea în Uganda, m-am simţit pe un alt tărâm, într-o altă lume, plină de bunătate, de bunăvoinţă, de căldură. Chiar şi poliţistul care ne-a oprit (era a doua oară), a acceptat fericit „atenţia” şi, asigurându-se că suntem la fel de mulţumiţi cum era şi el, ne-a lăsat să plecăm. Nu a fost tensiune sau încrâncenare, s-a râs. Undeva între Kabale şi Mbarara, ne-am oprit să cumpărăm fructe. Ananasul a devenit efectiv o obsesie de la primul mic dejun pe care l-am servit, în capitală. Este... mi-e gura apă. Şi mai au şi papaya cu un gust fantastic şi cred că nici în Brazilia nu erau atât de mari! Mai avusesem una în portbagaj, dar se crăpase.

„Nu, nu, pe asta nu o mai mâncaţi”, ne-a ajutat cea care vindea să curăţăm. „Voi aveţi cartof irlandez?” a continuat conversaţia. I-am explicat că al lor cartof de bază, cel dulce, la noi este o delicatesă şi că ce numesc ei „cartof irlandez” este pe toate drumurile. Am râs împreună.  

Apoi, că Marcel poftea bunătăţuri de pe marginea drumului, am primit cartof dulce şi banană pe grătar, la ceas de seară. Excelente, la 1 leu!

 

~

După aventura pe Nil, care va avea un articol dedicat în întregime şi a avut deja un teaser aici, părăseam din nou Uganda. De această dată, pentru mult mai mult timp. Urmau să îmi lipsească hainele atât de bine potrivite, de parcă toată populaţia ugandeză ar fi avut o genă secretă care ar fi comandat bunul gust. Texturi, culori, cred că mi-au rămas cel puţin 10 ţinute remarcabile în minte. Creativitatea era în floare! Încercam să găsesc bube şi nu reuşeam! Chiar şi cei mai sărmani aveau hainele impecabil de curate şi încă nu îmi dau seama cum de praful acela roşu nu intra în ele. Mie nu mi-a ieşit.   

Urma să îmi lipsească inteligenţa aceea nativă, care da naştere la conversaţii spumoase.

Urma să îmi lipsească relaxarea cu care mă obişnuisem, încrederea aceea, care nu îmi este străină, pentru că trăiesc zi de zi cu ea, că orice se va întâmpla va avea cu siguranţă o soluţie!

Urma să îmi lipsească prietenia aceea dezinteresată, deschiderea cu care dai fără a aştepta nimic în schimb.

 

~

Urma să le regăsesc pe toate la scurta escală de pe aeroportul din Entebbe, la reîntoarcerea din Tanzania, via Kenya, când pământul era la fel de roşu cum îl lăsasem, iar angajaţii şi localnicii deopotrivă nu ştiau cum să ne mai ajute ca să apucăm să ne facem check-inul la timp pentru reîntoarcerea în ţară.

 

Aşadar, mărturisesc că de mult nu mi-a mai căzut o ţară aşa de dragă din prima! Mă bucur atât de mult că incursiunea în sufletul Africii a început, pentru noi, aici. De abia aştept să mă reîntorc şi vă recomand din tot sufletul meu să ajungeţi şi voi acolo. Oriunde, în Uganda să fie!