View Olivia-Petra Coman's photos on Trover


Monday, 15 January 2018

Culisele călătoriei în Africa de est



Ştiu că am mai dat din casă prin articolul de la final de 2017 şi să ştiţi şi voi că urmează articole detaliate despre peripeţiile mele şi ale lui Marcel din apropierea Ecuatorului, însă, deocamdată, am simţit nevoia să le decantez pentru o ultimă dată şi să le trec în agendă pe cele care au fost mai bizare, mai neobişnuite şi, poate, mai amuzante. Luaţi-le ca pe nişte poveşti în poveste.

Cazarea anulată din Kampala
Uneori, anumite lucruri care ţi se întâmplă duc pe nişte căi mai bune decât cele iniţiale. Imaginaţi-vă că ajungeţi pe un continent necunoscut, într-o ţară necunoscută, aproape de apusul soarelui şi că cei de la cazare nu vă răspund la telefon. Apoi, atunci când sună un localnic, aflaţi într-un final, sub ochii săi îngroziţi, că locaţia este ocupată. Cum? Ce? Cum? A-ha. Dar sunteţi direcţionaţi înspre nişte apartamente la nici 200 de metri. Sunt scumpe, dar lângă, cu aceeaşi panoramă extraordinară asupra Kampalei şi tot cu piscină, găsiţi ceva la mai puţin de jumătate de preţ. Bingo!
Zorii Kampalei

Nilul la Karuma Falls
„Nu îţi face iluzii. Vei vedea că-i ca Oltul...” îi spuneam rânjind lui Marcel, la apropierea de Karuma Falls.
Wow! Eu mă înşelasem, de fapt. Nu mai văzusem atâta apă în toată viaţa mea! Nilul curgea violent, pe peste tot, şi parcă atât de frumos... Iar noi încercam să găsim linia, care nu era de găsit, şi ne făceam fascinaţi fotografii, pe măsură ce (probabil) doi bărbaţi înarmaţi ne făceau semne să nu. Am scăpat cu fotografiile şi filmele neşterse, dar nu le place (cum urma să ne spună şi instructorul de rafting peste câteva zile) să le fotografiaţi podurile şi barajele în Uganda. Lecţie învăţată!  
Karuma Falls


Puiul de hipopotam numai al nostru
Eram în tabără în Parcul Naţional Murchison Falls, de cealaltă parte a Nilului, şi citeam regulile casei. Ne-am dus alimentele în nişte cutii de depozitare de la Recepţie, ca să nu riscăm ca pe porcii cu negi (aveam câţiva rezidenţi ai taberei) să îi apuce poftele şi să distrugă cortul. Mai mult, eram rugaţi, în cazul în care doream să utilizăm toaletele şi/sau duşurile la ceas de seară, să avem în permanenţă frontalele cu noi, aprinse, pentru că tabăra mai era vizitată din când în când de pui de hipopotami. Se ştie că animalul este periculos; ghidul nostru din Kenya urma chiar să ne spună că soluţia la întâlnirea cu un hipo este să începi să te rogi. Facem duş, revenim în siguranţă şi ne hotărâm să dormim cu toate storurile ridicate, că aşa-i fain, să simţi tot. Şi, cum stăteam noi aşa, auzim un molfăit pe lângă partea lui Marcel de cort. Dragul de mini-hipo venise după iarbă.  
Murchison Falls NP

Lacătul buclucaş
Eram undeva în vestul Ugandei, aproape de graniţa cu Congo, în maşinuţa noastră închiriată, după o zi nebună de condus pe pământ roşu. Chiar şi hainele îmi erau roşii! Apoi, aveam nevoie de benzină şi de o toaletă. Aceasta din urmă era în spatele benzinăriei. Trebuia să deschid o poartă cu lacăt şi apoi încă o uşă. M-am chinuit eu ce m-am chinuit (nu prea sunt bună la broaşte), am reuşit, am intrat, am făcut ochii mari la gaura astupată cu o bucată de lemn cu un fel de mâner. Apoi, la ieşire, am dat de Marcel şi l-am lăsat acolo cu cheile şi toate uşile deschise. Ce nu am realizat în zăpăceala care uneori mă caracterizează e că plecasem cu lacătul oamenilor în geantă!
Aproape de Fort Portal

Comunitatea din jurul Lacului Bunyonyi
Cele 29 de insule de pe lacul din apropierea graniţei Ugandei cu Rwanda sunt absolut superbe. Se văd la fel de bine de pe apă ca şi de pe uscat. Lucruşoarele lucrate manual din zonă se prea poate să fi fost cele mai frumoase din Uganda şi comunitatea are vârfuri care încurajează progresul, practicile ecologice, educaţia... Tot cu acelaşi scop, călătorii ce ajung aici sunt încurajaţi să ofere câte ceva comunităţii – dulciuri pentru copii, bani pentru creioane, donaţii în schimbul unor minute petrecute cu localnicii, dansând, cântând, bând. Deşi pare interesant, şi chiar este, felul în care ţi se introduc toate aceastea în sistem nu este unul care să fie uşor digerabil. Oamenii sunt obişnuiţi de pe-acum cu atenţia care li se oferă şi aproape toate aspectele alunecă înspre comercial. Iniţiativa este una bună, dar, ca un început al schimbării, nu ar trebui întreprinsă întotdeauna cu aceleaşi persoane. Ar trebui rotite şi treaba, credem noi, ar începe să se îmbunătăţească.
Lake Bunyonyi din canoe

„Are you a diva?”
Ştiţi că sunt o mare comentatoare a trecerilor de frontieră, nu? Acum însă, mă găseam în faţa unei treceri foarte ciudate, poate cea mai cea de până acum. La o primă vedere, nu ştiam unde începe şi unde se termină, şi mai treceam şi cu maşina închiriată din Uganda în Rwanda! Pe lângă noi, o grămadă de întreprinzători care ar fi vrut să ne „ajute” şi să îşi ia un comision. Descurcăreţi cum sunt ugandezii, în partea lor a mers uşor: un formular de ieşit din ţară, amprentele, câteva întrebări, ştampila aplicată, apoi un formular de completat pentru maşină, găsirea în sistem (asigurarea ne-o procurase în prealabil firma de la care am închiriat maşina). Musai, să aveţi un pix la voi, cel puţin unul! Formulare sunt de completat mereu şi eu nu mai plec fără ustensilă de scris de acasă!
Că vorbim de firma de la care am închiriat maşina – şi asta înseamnă cu adevărat că lumea e mică! –, colegul celui care ne aşteptase la aeroport să ne-o predea era chiar acolo, la coada la care aşteptam ca să intrăm în Rwanda. M-a învăţat absolut tot ce trebuia făcut – prezentarea actelor de maşină, apoi luarea unui număr de înregistrare ce trebuia predat la intrarea efectivă în ţară şi apoi statul la coadă pentru controlul paşapoartelor. Marcel a ţinut rândul şi, în tot acest timp, eu am ţopăit de la un ghişeu la altul singurică. Deşi africanii nu s-au dat niciodată la mine cât timp îl aveam pe al meu bărbat lângă mine, cum mă prindeau singură, începeau avansurile. Aşa l-am refuzat pe un tânăr student ugandez care nu mai ştia cum să îmi intre în graţii cât stătusem la coada de la primul ghişeu.
Ce a fost cel mai haios? Între cele mai mari ghilimele posibile? Faptul că, deşi aveam viză, în Rwanda părea că se intră greu (pe o domnişoară o ţineau de câteva zeci de minute la ghişeu, cred că îi ceruseră toate confirmările posibile şi imposibile şi şoferul autobuzului în care călătorea cam dorea să o lase pe-acolo). Şi nouă ne-au cerut numere de telefon şi alte prostii. Iar pe Marcel, aflând că este programator, l-au întrebat dacă face software pentru veste de salvare. WTF?
Iar întrebarea din titlu, ca să nu rămân datoare, mi-a fost adresată la reîntoarcerea în Uganda, prin aceeaşi vamă, după ce domnul care mă fixase îndelung m-a întrebat ce voi mai face prin ţara lui. Uneori, pică bine când ţi se spune indirect că eşti atrăgătoare.
Prin nordul Rwandei

Sketch de benzinărie
Kampala. Seară. Google Offline Maps nefuncţional încă din a doua zi. Ambuteiaj. Cum ajungem la cazare? O benzinărie! Ugandezi săritori, cum ne-am obişnuit. Marcel traversează – nu ştiu zău cum a reuşit – să găsească wifi la un hotel care cică se afla vizavi. Eu rămân cu maşina. Lângă mine se strâng mai mulţi bărbaţi şi copii. Cei mici vând ouă fierte. Unul dintre bărbaţi îşi cumpără şi serveşte lângă mine. Mie nu mi-e poftă. Intrăm în vorbă. Fotbal, bineînţeles, facultate, natură... cum îmi place la ei în ţară? Ştiu că îmi aştept iubitul, totuşi aşteaptă cu mine. Şi facem şi schimb de conturi de Facebook.
Uganda makes me smile!

Poveşti de caiacişti
Înainte să mă dau pe Nil, acum vreo câteva săptămâni, după ce am dat mâna cu ghidul nostru scoţian, şi i-am povestit că mi-am făcut studiile pe la el prin ţară, prima întrebare a fost „Băieţii care au filmat <The Grand Inga Project> au stat aici, nu?". [Între noi fie vorba, ştiam că da.] Davey a făcut ochii mari, iar eu i-am şoptit: „Sunt o mare fană a lui Benny Marr". A pus mâna pe telefon: „Hai să îl sunăm!”... Eu mă făcusem roşie-galbenă-portocalie şi, cu toate că nu mai sunt de foarte mulţi ani un om timid, când vine vorba de oamenii care îmi sunt dragi tare, uneori chiar şi fără să îi cunosc, mă fâstâcesc şi cred că mi-e teamă să nu îi dezamăgesc sau să nu mă dezamăgească. „Aaah, nu e online..." Am povestit însă toată ziua despre el şi, cumva, asta mă făcea să mă simt mai apropiată de el, care este caiacistul meu preferat, şi, cu pasiunea asta a mea imensă pentru apă, să stai de vorba cu prietenul idolului tău te face să te simţi într-o companie tare selectă, şi chiar eşti. Pe lângă genunchii arşi de soare (daţi bine cu cremă când sunteţi pe Nil!) şi anturajul un pic dubios din superba tabără cu vedere înspre acelaşi fluviu nebun, exista şi reversul medaliei. Aspecte care m-au pus pe gânduri şi care m-au făcut să plâng. De ciudă. De greu ce îmi era să accept ceva în care nu credeam. Că şi oamenii din Uganda pe care ajunsesem să o iubesc erau rasişti, că erau leneşi, că nu s-ar fi descurcat fără noi, albii, că mulţi dintre băieţii responsabili de siguranţa noastră din caiace visau tot la un fel de bezness, o relaţie cu o europeancă şi fuga spre bătrânul continent. Nici acum nu ştiu dacă idealismul meu a învins sau dacă ultra-realismul interlocutorului meu l-a învins pe acesta din urmă.  
Apus peste Nil

Cum a fost Kenya ruptă în două
Poate că aţi auzit de problemele cu alegerile prezidenţiale din Kenya. Triburile locale sunt dezbinate. Chiar şi ghidul nostru, care făcea parte din acelaşi trib cu încă actualul preşedinte, şi anume, Kikuyu, ne-a spus că ar fi fost periculos pentru el să călătorească în Kisumu (vestul ţării, unde predominanţi sunt cei din tribul Luo, din care se trage şi fostul preşedinte american Obama). Am asistat şi la un miting cu capre şi vaci la pachet, dar şi la discuţii încinse în matatu. Ce este acesta? Imaginaţi-vă cel mai îngust furgon. Aşezaţi câte patru oameni pe lăţime, cu tot cu bagaje, puneţi la socoteală că opreşte destul de mult (ca să coboare pasagerii şi ca să racoleze alţii noi) şi... aveţi parte de o experienţă tipic africană. Eu am râs de m-am prăpădit, Marcel a zis că preferă matatu express (cu o singură oprire) de atunci încolo.  
Scene de matatu

Legende urbane privind safariurile
Parcurile naţionale din Kenya nu sunt neapărat frumoase ca relief; e drept, bogăţia animalelor te năuceşte, dar, cam atât. De abia la graniţa cu Tanzania s-a schimbat relieful şi am dat din nou de pământul roşu pe care-l îndrăgesc. Şi Mombasa o ştiam portretizată altfel în filme şi fotografii: că este un oraş deosebit de urât şi de alambicat este puţin spus. Ca notă, nu m-am omorât după Kenya centrală şi de sud, cu o singură excepţie, Lake Nakuru. Oamenii, ca fel, mi s-au părut în mare parte plictisiţi şi serioşi, lipsiţi de veselia vecinilor de la nord. Şi preţurile, pentru străini, date în absolută bătaie de joc.
Lake Nakuru

Mica Italie
Treaba a fost însă diferită pe coastă, la nord de Mombasa. Comunitatea italiană din Watamu este fantastică! Cluburi cu muzică veche, pe plajă, şi domni italieni trecuţi de prima tinereţe, dar încă arătoşi, toţi îmbrăcaţi în alb şi plini de voie bună, mâncare pe gustul meu, în sfârşit! Şi dulciuri, dulciuri bune, astea cred că mi-au lipsit cel mai mult în Africa! Localnicii, deşi spun poveşti lacrimogene, menite să deschidă portofelele celor mai avuţi, şi noi cunoaştem tehnica de prin alte părţi, sunt mai aşezaţi. Lucruşoarele vândute – de primă clasă. Pe plajă se joacă relaxat fotbal, Marcel se alătură. Iar gazda noastră de care m-am ataşat foarte tare (şi cu care nu am început-o chiar sub cele mai bune auspicii) şi călătoarea cu care am povestit despre multe locuri frumoase, ambele italience, îmi fac chiar cadouri. Cum să nu te simţi bine?
Ce nisip fin...

Care ţânţari?
Am fost speriaţi de site-uri şi bloggeri şi medici şi... Cred că oamenii ăia nu au fost în Deltă sau în America de Sud în sezon ploios, să înţeleagă cum e cu adevărat să fii atacat de ţânţari. Am văzut vreo 8 ţânţari în total în aproape 3 săptămâni, am dormit în fiecare seară sub plasă, deci m-au pişcat vreo 3 sau 4. Oricum, malaria se spune că a fost eradicată pe Zanzibar, deci poate că numai în restul zonelor în care-am fost să fi existat vreun pericol. Ideea este însă că Doxiciclina, pe care o luam ca măsură de prevenire în fiecare zi şi urma să o mai luăm şi la revenirea în ţară, ne-a făcut pe amândoi să dezvoltăm o alergie urâtă la soare, cu prurit agresiv. Aşa că am abandonat pastilele. Ne-am dat seama că nu suntem un caz singular când am dat peste un caiacist elveţian, la finalul călătoriei, cu simptome identice. 
Cocoon

O societate mult prea tradiţională pentru gusturile mele
Insula nu este cel mai frumos loc din lume, dar plajele, apa şi Stone Town-ul te cuceresc pe loc! Îmi pare că unii localnici (cel puţin, de la prima noastră cazare) ne tratează de sus. A doua zi, perspectiva mi se schimbă. Totuşi, mă lovesc, povestind cu şoferul nostru, care ne-a luat de la aeroport, şi care ne-a ajutat mult – să colinzi Zanzibarul cu mijloacele de transport în comun nu e cel mai fun­ – de un tradiţionalism care va dăinui aici, pentru că cei de aici îl îmbrăţişează. Mă impresionează că acelaşi om ne mai sare o dată în ajutor şi se duce să ne preschimbe el biletele de feribot cu care trebuie să ne reîntoarcem pe continent. Fără el, nu ştiu dacă reuşeam să plecăm în timp util.
Cad pe gânduri... de corectitudine avem parte pe deplin, dar unde este căldura?
Matemwe... plaja pe care o iubesc!

Ce mai primire pe continent!
Ajunseserăm în Dar es Salaam, tot şoferul nostru din Zanzibar ne aranjase un drum cu taxiul până la cazare, cu un prieten de-al lui, însă urma să plătim cu dolari şi bani locali nu mai aveam. Nici măcar de sămânţă. A doua zi plecam. La traversarea Darului cu feribotul, a trebuit să ieşim din taxi. Am ajuns la casa de bilete şi... surpriză! Erau bilete de plătit! În dolari nu se putea, cu cardul nu mergea, însă bunătatea doamnei de la casă ne-a lăsat muţi: a plătit ea pentru noi. Feţele localnicilor de pe continent erau frumoase, neameninţătoare, ne priveau cu o duioşie aparte. Când am ajuns la cazarea superbă de pe Kipepeo Beach, recepţionerii l-au rugat pe un prieten de-al lor să îi aducă lui Marcel o pungă de fructul pasiunii, la care poftea. A plătit aşa de puţin, dar gestul ne-a rămas în suflet! Ca să terminăm apoteotic, iar trebuia să completăm formulare la ieşirea din Tanzania. Şi iar nu aveam pix! Mi l-a înmânat un domn care părea mai degrabă din Orientul Mijlociu, şi care nu l-a mai vrut înapoi. Ne-am tot întâlnit şi, la un moment dat, m-am oprit să îi mulţumesc şi, surpriza surprizelor!, m-am regăsit vorbindu-i în maghiară, căci era jumătate ungur şi jumătate uzbec.
Dar es Salaam

Cum e să stai într-un hotel de 5*
În inima Londrei.
Este bine întotdeauna când ai un acoperiş deasupra capului şi poţi face un duş. Mare diferenţă nu este, decât în ceea ce priveşte facilităţile, serviciile şi stilul cu care ţi se oferă acestea. Diferenţa constă în faptul că este minunat când ai parte de mulţi angajaţi români, cu inimi mari, care se dau peste cap, aflându-ţi şi povestea care spune că ai rămas abandonat prin Londra, şi uite-aşa primeşti şi camere superioare, şi mic dejun care altfel ar fi costat în plus. Să nu vă mai aud că spuneţi că noi, românii, nu ne ajutăm între noi! Din contră!
Delicios!

Lăsând la o parte puştile omniprezente din benzinării, de la intrarea în magazine, cu care te obişnuieşti şi care nu ţi se mai par altfel decât normale, cazările uneori în zone foarte ciudăţele ale oraşelor, gradul de şiretenie apărut de câteva ori în interacţiunea cu presupuşii albi bogaţi care-s vaci de muls, praful de care nu mai scapi şi îţi intră peste tot sau corturile care de cele mai multe ori sunt mai bine puse la punct decât hotelurile, o călătorie în Africa (şi nu mă refer la nordul continentului) pică greu. E o experienţă complexă, care trebuie îmbrăţişată aşa cum vine, fără preconcepţii şi cu mult curaj. Şi acolo trăiesc tot oameni, ca şi noi, restul. Veţi fi surprinşi să găsiţi bunătate necondiţionată în unele zone, inteligenţă nativă deosebit de ascuţită şi dovezi de creativitate de care poate că mulţi dintre albi nu ar fi capabili. Veţi fi la fel de surprinşi să găsiţi şi exact opusele celor de mai sus în căutarea voastră. Poate că tocmai aceste contraste, aceste treceri bruşte de la o zi la alta, obosesc. Poate că tocmai faptul că nu poţi face prea multe într-o zi te oboseşte. Te trezeşti la 5:30, poate 6. La 19 este deja întuneric (noi am fost acolo în noiembrie/decembrie) şi mulţi nu recomandă să fii pe străzi. Inclusiv contractul nostru de închiriere auto stipula asta. Am fost pe străzi în toate cele 4 ţări după apus şi, cu excepţia Rwandei, care mi-a dat emoţii, nu s-a întâmplat nimic rău. Probabil că putea, aşa cum se poate întâmpla oriunde în lume după apus. Nu ştii dacă vei avea apă caldă să te poţi spăla pe păr, putere şi/sau spaţiu să te epilezi/bărbiereşti (după nevoile specifice), trebuie să îţi găseşti flexibilitatea şi puterea de adaptare.
Cu toate acestea, şi cât eşti acolo, dar mai tare după ce revii acasă, îţi dai seama că, mai mult decât oricând, oamenii au aceeaşi culoare pentru tine. Nici măcar nu îi mai vezi la fel pe bărbaţii de culoare ce odinioară te atrăgeau. Şi realizezi cât de multă recunoştinţă ai pentru că ai putut fi acolo, pe continentul care, cu bunele şi cu relele sale, tot te fascinează cel mai mult, parcă mai mult. Şi că de-abia aştepţi să te întorci! Numeri zilele. 


No comments:

Post a Comment