Cealaltă parte a monedei – Mongolia

Multe persoane au şi îşi autoalimentează o imagine ultra-romantică asupra Mongoliei. Nejustificat. Am fost şi eu una dintre aceste persoane. Dar m-am tratat. Susţin, aşa cum am făcut-o mereu, că trebuie să călătorim undeva şi să simţim vibraţia locului, să interacţionăm cu oamenii, să gustăm mâncarea, să colindăm... pentru a putea cu adevărat înţelege dacă ne place şi dacă este aidoma locurilor imaginate de noi.

Pozitivă însă, cum mi-e felul, voi prezenta mai întâi cealaltă parte a monedei – (ironic) puţinele aspecte care m-au bucurat în pustietatea vestică a imensei ţări.

Mersul la cumpărături

Deşi nu prea se găseau de niciunele neaoşe – şi hârtia igienică era adusă din Rusia, ca să nu mai vorbim de săpun ori şampon –, magazinele din vestul ţării au reprezentat ocazia perfectă să mă familiarizez cu produse asiatice din ţări în care încă nu am ajuns. Mi-au plăcut iaurtul din Taiwan, dulciurile şi cidrul din Coreea de Sud. Ce era şi mai fain? În acelaşi oraş, dacă schimbam magazinul, găseam tot felul de alte produse, de altă provenienţă.

 

Ce-i al mongolilor e al lor, însă: tot ce-i lucrat manual şi din lână este de preţ.

Supa de lângă Lacul Achit şi prietenia cu ruşii

Am mai povestit despre asta. Am fost înşelaţi cu cazarea. Ne-au invitat să mâncăm cu ei (pregăteau cina). Am rezolvat să stăm într-o iurtă, aşa cum rezervaserăm de la început. Am râs şi am cântat împreună. Înainte să se întoarcă în Siberia, ne-au gătit o supă ce-a rămas legendară.

 

Apoi, ne-am reîntâlnit la Budapesta cu Elena, Vadim şi Jules. Şi încă vorbim.
Căzuserăm de acord încă din Asia: în Mongolia nu ţinea niciunul morţiş să se întoarcă, dar fiecare simţea că fără celălalt lângă el, experienţa nu ar mai fi fost la fel.  

Drumul înspre Ölgii

Cred că a fost pentru prima dată în cadrul călătoriei când mi-am plecat capul în faţa măreţiei reliefului din Vestul Mongoliei. La întoarcerea în Ölgii dinspre Lacul Achit, ne-au ieşit în cale o turmă de oi şi păstorul lor, după cum eram deja obişnuiţi cu stilul mongol, călare. Soarele bătea şi el într-un fel care scotea în evidenţă toate personajele, de la blăniţele mioarelor şi până la licărele de pe şaua păstorului.  

Lacul Tolbo, în lumina dimineţii  

Îl văzusem şi cu o seară în urmă, pe fondul unui apus roşiatic, însă eram încărcaţi, nervoşi şi nu bătea lumina cel mai bine. După două zile, ne-am întors dimineaţa. Am trecut pe lângă iaci păscând şi, într-un final, am ajuns la căluţii mei iubiţi. Am ieşit din maşină – era foarte frig – şi m-am apropiat. Nu s-au speriat, aşa că am tot păşit înspre ei. Curând, mi s-a alăturat şi Marcel.

Tsambagarav-Uul

Parcul Naţional, care include al treilea cel mai înalt vârf din Mongolia, este impresionant. Drumurile în Mongolia sunt nedefinite; cu Google Maps nu faci treabă, îţi trebuie maps.me. Oricum ar fi, ca să mergi de la Ölgii la Khovd trebuie să treci prin Trecătoarea Buriad. Este spectaculos, se conduce chiar şi la 2600m – am condus şi eu, îmi plac cutiile automate, se pare –. E aşa un amestec de râuri, mini-lacuri, scene ce ne-au amintit de Scoţia şi Highlands, apoi un deşert înşelător, pe măsură ce asfaltul revine şi totul bate-n Fata Morgana.

 

Khovd

În sfârşit, un oraş prietenos! Cu 13 etnii ce îl populau, am înţeles de ce apăsarea cu care eram obişnuiţi în Ölgii nu o mai simţeam, de ce oamenii ne zâmbeau, copiii se jucau veseli, eram bineveniţi. Chiar şi la una dintre cele mai bune cafenele din oraş, nu am putut decât să ridic din umeri când, încercând să beau o ciocolată caldă, chelneriţa îmi adusese o cutie cu plicuri şi mă întrebase pe care-l vreau preparat.

 

A fost şi locul unde am găsit cazări bune, una chiar la standarde înalte pentru întreaga lume, Steppe Hotel.

Apusul peste Lacul Khar-Us

A fost unul dintre cele mai frumoase şi roz din viaţa mea. Goneam singuri prin praf, lacul se apropia şi munţii ce-l încadrau se făceau tot mai rozalii, pe măsură ce turme de căpriţe ne săreau în cale.

Spre Bayanuur, pe lângă Râul Khovd

Dacă ziua anterioară probabil că fusese cea mai frumoasă din Mongolia, nici miercurea în care am plecat spre Ölgii, urmând cursul Râului Khovd, nu a fost cu mult mai prejos. Am dat peste peisaje fabuloase, iurte în pustietate, cămile curioase şi apa aceea de-un albastru electric ne-a surprins de fiecare dată când ne-am apropiat de ea. Ne-am rătăcit; apoi, când a fost momentul să trecem râul pentru a ajunge la Bayanuur, am crezut că am înţeles de la o doamnă din zonă că ar fi un pod, dar un domn pe motocicletă ne-a dus într-un loc unde apa părea mai puţin adâncă. Măsura din ochi cam până la ce nivel ar fi ajuns şi a fost dezamăgit că nu am încercat o traversare. Iar noi ne îndreptam înspre punctul cel mai de jos al călătoriei noastre – va urma peste trei săptămâni –.

 

 

Mic-dejunurile, prânzurile şi cinele de la Pamuk

O oază. Una turcească. Totul a plecat de la Restaurantul Pamukkale, cel mai bun din Ölgii, fără îndoială. Apoi, am observat semnul drăguţ înspre Pamuk, cafeneaua cu acelaşi patron. Ne-a plăcut ceaiul. Prăjitura a fost fix ce trebuia! Ne-am reîntors, ne ştiam deja cu angajaţii. Aşa am descoperit că puteam comanda şi felurile principale de la Pamukkale, servindu-le în cafenea.

Aveau şi toaletă funcţională şi... până la urmă, despre toate momentele frumoase, urâte, şocante şi surprinzătoare din Mongolia acolo am povestit.

Nu în toaletă, ci la cafenea.

A fost greu. Uneori, călătoriile înseamnă asta. Mă mir că nu ne-am îmbolnăvit de pe urma câtor am îndurat, sunt recunoscătoare că ne-am întors acasă întregi, am continuat să cred în steaua mea.