Teheranul nu răspunde presiunilor
Fără vreo schimbare percepută faţă de acum 5 ani, în continuare foarte multe persoane care ştiu ori află că am
fost în Iran ne răspund prin „Nu m-am gândit niciodată să merg în zona aceea,
pare periculos”.
#periculos este, aşadar,
cuvântul-cheie pentru ţara din Orientul Mijlociu, pe care însă eu o consider
mai mult ca făcând parte din Asia Centrală, prin relief şi frumuseţe.
Da, recunosc, m-am simţit şi eu în
pericol acolo. Dar nu era în niciun fel indus de vreun iranian. Ci de ştirile fără noimă declanşate de peste Atlantic. Nu despre oamenii de rând de acolo
este cazul să vorbim – cu toate că pe drum, nu am avut experienţe prea multe
strălucite cu călătorii americani –, căci şi noi ne-am avut conducătorii ce ne
făceau de ruşine – cu toate că suntem popor fain –... Nici măcar despre
ultra-narcisistul Trump nu este cazul să vorbim... şi nici chiar despre cei ce
din umbră jonglează şi controlează „destinul” Planetei prin preşedintele SUA
(şi nu numai).
Sinceră să fiu, nu ştiu ce
urmăresc, simt doar că Iranul are ceva ce ei îşi doresc foarte mult şi sunt
dispuşi să păşească pe o linie foarte fină, presărată cu provocări, căci încă
mai cred că Teheranul le va da ceea ce vizează. Până acum, e drept, conducerea
iraniană, chiar şi în situaţia în care nu este prea iubită, a fost înţeleaptă
şi a reacţionat după felul naţiunii – molcom şi aşezat. Câte nu le-au fost puse-n
cârcă: încălcarea acordurilor privind bomba atomică, bombardamente ale
transportatoarelor petroliere, dărâmarea unei drone... plăsmuite-n fel şi chip
ca Iranul să iasă marele vinovat (după ce că ei, de abia ieşiţi din embargo –
când s-au gospodărit singuri –, au acum sancţiuni pe cap şi o duc foarte greu;
se preconizează că o vor duce chiar mai greu decât au făcut-o după războiul cu
Irak).
Noi ne apropiam tot mai tare de
Golful Persic şi Marcel a fost de părere că e mai bine să nu mai citesc
ştirile. Ajunşi pe Qeshm, la o aruncătură de băţ de Insula Hormuz şi de
strâmtoarea atât de viralizată prin evenimentele din ultima perioadă, am
întrebat un bărbat ce mi-a devenit prieten: „Nu vă este frică de război?” ...
viaţa îşi urma cursul în Iran, imună la toate cele se se-ntâmplau în afara
graniţelor sale ... „Ba da” mi-a spus.
Eu nu înţeleg de ce ar trebui să
existe războaie. Să moară oameni. Să fie sărăcie. Să se distrugă ce am clădit.
Să fie afectat mediul înconjurător.
Doar ca să-şi satisfacă o mână de
oameni, care oricum nu sunt fericiţi, nevoia lor de putere supremă, cu care
oricum nu pot atinge mai mult decât stadiul de „păpuşari”?
Iranul tot e-un suflet mare, care
pulsează. Oamenii de acolo au visuri. Unii să îşi finalizeze studiile. Alţii să
călătorească. Ori să îşi găsească slujba care să îi împlinească.
Nu am încurajat niciodată
vizitarea capitalei pentru etichetarea unei ţări, însă Teheranul merită văzut
şi simţit. Este unul dintre cele mai mari oraşe din lume, neoficial găzduind 20
milioane de oameni. Se conduce ca la nebuni (în nordul Iranului oricum se
conduce ca la nebuni), ambuteiajele sunt frecvente, oraşul întreg vibrează.
Vă vine, atunci să credeţi că am avut printre cele mai bune somnuri la
orele amiezii în chiar centrul oraşului? Într-o oază de răcoare şi de bun
gust, unde am mâncat nişte feluri fantastice – şi cel mai bun mic dejun al
călătoriei. Ba chiar una dintre proprietare – era pe durata Ramadanului şi cei
de la Cedar Hostel se gândiseră să le ofere totuşi posibilitatea oaspeţilor să mănânce
pe durata zilei – ne-a gătit nişte feluri tipice Lorestanului, pe durata
Nowruz-ului (Anul Nou iranian). Adevărul este că îmi doream de mult să pot
încerca mâncare ce se găteşte atunci (căci nu am nimerit niciodată în perioada
respectivă, călătorind în ambele dăţi în aprilie şi mai).
Sau că imediat dupa Iftar (când cei care posteau puteau mânca), am fost îndrumaţi înspre 30th Tir Street, care se transforma într-un restaurant gigantic în aer liber? Cu feluri ce se preparau doar în perioada Ramadanului, cu bucate vegetariene, cu deserturi îmbietoare (am reîncercat faloodeh – tăiţeii congelaţi în apă de trandafir şi serviţi cu îngheţată; aşa de mult i-au plăcut lui Marcel, că mi-a înfulecat o jumătate de porţie) şi cărniţa lui pe ţepuşe (chenjeh) – din care poftea în fiecare seară. Mi-a găsit chiar şi o pereche frumoasă de cercei şi toate cele de mai sus se desfăşurau în cel mai liniştit cadru, cu oameni zâmbind, cu alţii care aşteptau politicos să se elibereze o masă şi care îţi mulţumeau din inimă dacă îi lăsai să stea în locul tău.
Sau că Parcul Oraşului (Park-e Shahr) este unul dintre cele mai relaxante
parcuri în care ne-am plimbat? Miresmele de iasomie ne cuceriseră deja,
aşa că ne-am aşezat pe o băncuţă, urmărind copiii ce se dădeau cu trotineta sau
cu bicicleta, familiile ieşite la picnic – unul dintre obiceiurile preferate
ale iranienilor – sau jucând badminton, ori îndrăgostiţii ce se ţineau timid de
mână. Marcel a jucat chiar şi fotbal! Era foarte plăcut parcul în răcoarea
serii, dar şi a după-mesei (vă daţi seama că ne-am reîntors când am revenit în
Teheran, într-atât de mult ne plăcuse). Am trecut în total de 3 ori prin
Teheran, în această ultimă călătorie, şi ne-a plăcut de fiecare dată.
Sau că megalopolisul are o cultură vibrantă a cafenelor? Se fumează mult,
se fac cadouri, se citeşte mult, mediul este unul foarte plăcut. Noi am nimerit
la Dor Café – am ţinut eu minte numele, pentru că e tipic românesc – şi încă a
rămas mâncarea servită de mine acolo una dintre cele mai bune din toată
călătoria (un fel de salată de cartofi cu seminţe de muştar)! Acolo am văzut şi
tineri foarte moderni, unii machiaţi cu kohl, în timp ce Marcel îmi şoptea că „de
va fi vreodată să înceapă vreo răsturnare de situaţie, aici îşi va avea sursa”.
Păcat că au fost închise peste 500
de cafenele şi restaurante în Teheran, din cauza „nerespectării regulilor”,
ulterior Ramadanului.
Pe lângă traversatul străzii, de
care eu fugeam înainte, dar pe care am ajuns să îl stăpânesc, Marcel
învăţându-mă cum să anticipez traficul, uneori răspunzând la „Welcome to Iran!” din mers, m-am
minunat încă o dată de munţi, care din Teheran se văd în mare fel, mai ales
primăvara, când încă sunt acoperiţi de zăpadă. Oamenii sunt foarte primitori
pentru un oraş atât de mare şi, prin diversele grupuri etnice pe care le
reprezintă, ajungi să simţi ţara prin toate nuanţele ei şi totuşi unitar.
În condiţiile date, de multe ori
am spus-o că locurile mai periculoase au început să se găsească prin Europa şi
prin ele mergem oricum.
În Iran? Nici vorbă.
Pace să fie, oamenii de acolo nu
merită război!
P.S.
Iar noi ne plănuim reîntoarcerea.
Ce frumos e acum Iranul.... după ce am văzut prin ochii tăi. Sunteți minunați, mersi 🙂
ReplyDelete:-) Este o tara foarte speciala. Si oamenii sunt la fel!
DeleteCe frumos e acum Iranul.... după ce am văzut prin ochii tăi. Sunteți minunați, mersi 🙂
ReplyDelete