View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Tuesday, 13 May 2014

9 mituri despre Iran – desfiinţate



Tocmai m-am întors dintr-o ţară care bagă în sperieţi pe mulţi. Ştiam, când am plecat, că nu va fi aşa cum se vorbeşte, cu privire la gradul de periculozitate, însă aşa cum le spuneam celor trei tineri care m-au ajutat să găsesc falafel în Isfahan, ca replică la întrebarea lor, pusă cu ochi mari – „Aşa-i că nu suntem cum ne zugrăveşte lumea, în general?” –, Iranul mi-a depăşit cu mult aşteptările. Ca spectaculozitate a peisajului, ca nivel al aventurii, ca mărinimie a oamenilor. Şi mă simt legată de tărâmurile prin care-am colindat şi de oamenii pe care i-am întâlnit.
Acum o lună, scriam despre cât de greu a fost să organizez această călătorie şi poate că, recitind, îmi dau seama că am plecat şi eu cu anumite preconcepţii, în mai mică măsură poate decât alţi oameni, însă vă pot garanta că şi acestea au fost spulberate. De aceea, ca un fel de preambul, pentru că sper să mă pot vedea cu mulţi dintre voi cât mai curând şi pentru că simt că există anumite întrebări care să spargă gheaţa pe buzele voastre, am decis să fac eu primul pas şi să vă spun cam ce se crede şi cam cum stă treaba, de fapt.

1. Iranul este periculos.
Este cea mai mare minciună pe care ne-o bagă media în cap. Am mers chiar şi singură (dacă Marcel era la vreun restaurant mâncând şi eu vroiam să degust altceva, de pildă) pe stradă, noaptea, în mai multe regiuni din Iran. Cred că m-aş fi simţit mai în nesiguranţă în Bucureşti. Şi probabil că este una dintre cele mai sigure ţări pentru femeile care călătoresc singure. Nu vă aşteptaţi să spun asta, nu? J

2. Viza de Iran se obţine greu.
Se poate, dar nu pentru cele 60 de ţări care sunt privilegiate, listă care include şi a noastră ţărişoară şi aproape toate ţările europene. Lumea îşi face prea multe probleme! Ce cod de securitate, ce poze, ce printări ale rezervărilor la hotel (pe acestea din urmă le-am dat doar aşa, de ochii lumii, că le-am menţionat noi; le-au capsat şi nici măcar nu s-au uitat la ele, apoi le-am cerut noi înapoi, că altfel cred că ajungeau la coşul de gunoi şi era păcat de ele)?!... Domnii de la viză sunt atât de miştocari şi de relaxaţi pentru că, să recunoaştem, şi mie mi se pare distractiv când văd străini care vin în România, îndoctrinaţi cu „vezi că se fură”, „vezi că nu-i sigur”, „vezi că...”, şi care-şi dau, în final, seama că nu li s-au servit pe tavă decât minciuni gogonate.
În final, ce vă trebuie? Paşaportul şi 60 EUR. Atât.
Şi dacă v-aţi strofocat să obţineţi codul respectiv şi îl aveţi deja, pregătiţi doar 50 EUR. Oricum, per total, plătiţi mult mai mult decât cei care se duc relaxaţi. :D Aşa, ca noi.   

3. Cu privire la îmbrăcăminte, politica este foarte strictă.
Păi, nu e chiar aşa. Şi o să încep cu bărbaţii, că cu ei terminăm mai repede.
Eu ştiam că nici măcar tricou nu e ok să poarte bărbaţii. O fi fost aşa pe vremuri (văzusem şi Globe Trekker-ul de Iran, în care i se făcea observaţie prezentatorului Ian Wright în acest sens), însă treburile-s mult mai relaxate acum. Bărbaţii în tricouri (de-ai lor, de-ai noştri) sunt pe toate drumurile.

              Marcel cu fetele, la Persepolis         
Cu noi, femeile, s-au relaxat, la fel, lucrurile. Eram aşa de stresată în avion, la aterizare, să îmi pun baticul ca lumea, încât unii bărbaţi au început să râdă de mine. J Da, capul trebuie să fie acoperit şi da, nu trebuie să îţi arăţi formele, ci să fii aşa, un fel de „puff pastry” (cum râdeam eu pe-acolo), dar cu toate astea, poţi fi la modă. Dacă acum câţiva ani nu trebuia să îţi iasă nici măcar un fir de păr de sub batic, acum sunt multe cele care şi-l poartă pe vârful cocului sau al codiţei. Şi mie mi-a căzut de câteva ori; în case şi în zone izolate, cum ar fi deşertul, chiar dacă eşti în prezenţa iranienilor, nu trebuie purtat. Şi am ajuns, în ultimele zile să îl port pe domnul batic foarte-foarte lejer. Nu e uşor cu multe straturi de haine şi recunosc, muream să port un tricou, dar măcar nu am făcut insolaţie decât o singură dată şi, la căldurile de pe-acolo, e mare lucru.
În cazul meu, s-au mai petrecut lucruri cu bagajul pregătit cu grijă de acasă – pe care o să vi le povestesc altă dată –, dar, în mare, puteţi purta pantaloni strâmţi sau largi şi pe deasupra o bluză mai lungă, care să vă acopere fundul, sau pantaloni foarte largi/fuste lungi, cu o bluză largă, dar scurtă. Şi veţi fi ok. Puteţi purta şi sandale, fără probleme.

4. În Iran, ca femeie, nu vei avea niciun cuvânt de spus în faţa bărbaţilor.
Cât de greşit şi de mărunt gândeam chiar şi eu! Atâta doar că în unele locuri, bărbaţii, chiar dacă mă simpatizau, aveau un respect mai mare faţă de Marcel decât în Europa, de pildă, pentru că eram „luată” şi păstrau distanţa. Dar, de cele mai multe ori, am fost efectiv asaltată pe stradă pentru fotografii şi am comunicat natural – aşa cum sunt obişnuită şi aşa cum îmi place – cu bărbaţii. Nu mi s-a întâmplat (deşi contravine oarecum religiei lor) nici măcar să nu îşi dorească să dea mâna cu mine. Şoferul nostru de taxi de la Bam mi-a oferit flori şi m-a şi pupat la final, iar pe unul dintre iranienii faţă de care m-am simţit cel mai apropiată şi cu care am petrecut o zi absolut minunată l-am îmbrăţişat. Tare.

5. Iranienii sunt trişti şi serioşi.
Sunt atât de plini de viaţă, de pozitivi, de optimişti, de plini de respect pentru lucrurile mărunte, pe care le apreciază şi şi le însuşesc mai mult parcă decât noi, cei de la Vest... Nu m-am simţit vreodată golită de energie pozitivă, pentru că era un izvor care se alimenta încontinuu cu câte-un zâmbet, cu câte-o întrebare şugubeaţă, cu câte-un compliment. A fost minunat!

6. Iranienii îşi iau religia foarte în serios.
La o şedinţă foto cu fetele în Kurdistan
Sunt unii care şi-o iau, sunt unii care nu şi-o iau. Au fost mulţi cei care s-au bucurat să audă că nu credem în biserica noastră, ci doar în cel de Sus, pentru că şi ei ne-au mărturisit că simt la fel.
Cu toate acestea, nu vă recomand să discutaţi astfel de subiecte delicate în public, pentru că s-ar putea să îi deranjaţi pe cei care cu adevărat cred în ele. Suntem cu toţii diferiţi, aşa că există extremişti în toate colţurile lumii. Dar şi aceasta este o altă poveste.   

7. Este greu să găseşti mâncare în Iran între anumite momente ale zilei şi în anumite regiuni.
Am tot citit asta pe forumuri de călătorie înainte să plec şi mă gândeam cu groază că eu voi avea o problemă şi mai mare prin faptul că sunt vegetariană. Sincer? Se găseşte mâncare. Bani să ai, că de foame sigur nu mori. Uneori, îţi sunt de ajuns şi 2 lei pentru o masă. Alteori, nici măcar aceia nu îţi sunt necesari, pentru că iranienii sunt atât de ospitalieri, încât te vei trezi cu nota achitată în restaurante sau la colţ de stradă când stai la coadă pentru un grătar. Mi/ni s-a întâmplat.

8. Nu merge fără o rezervare la hotel.
Fals. Merge şi chiar foarte uşor. De obicei, iei un taxi (ai fi şi fraier să nu profiţi de preţurile benzinei, motorinei şi GPL-ului în Iran) şi te duce direct la destinaţie. Apoi intri (se vor bucura de turişti/călători – ei îi numesc pe toţi „turişti”, dar ştiu să facă diferenţa! –), saluţi şi întrebi dacă au camere libere. Nu mi s-a întâmplat să mi se răspundă cu „nu”. In extremis (a folosit o dragă prietenă expresia asta ieri şi mi-a plăcut), puteţi ieşi în oraş. Luaţi loc la o masă sau staţi la rând să vă luaţi o îngheţată şi s-ar putea să fiţi plăcut surprinşi când veţi fi invitaţi să dormiţi la vreo familie iraniană. Vi se poate întâmpla chiar şi în taxi sau în autobuz. Ei consideră turiştii o binecuvântare şi mai cred că este de datoria lor să fie nişte gazde exemplare.   

9. Nu poţi dormi în aceeaşi cameră dacă nu eşti căsătorit(ă) cu bărbatul/femeia respectiv(ă).
Părerea mea despre căsătorie o ştiţi mulţi. Şi faptul că nu cred în ea şi că nu intenţionez să mă mărit vreodată. Şi uite că nu m-au fugărit cu pietre prin Iran. :)) Mi-am şi luat un inel pe deget ca măsură de siguranţă [nu râdeţi, vă rog!!]. Treaba s-a liniştit şi din punctul ăsta de vedere, doar că, în continuare, termenii „boyfriend” şi „girlfriend” au o conotaţie negativă în această ţară, considerându-se că-s nişte relaţii bazate doar pe latura sexuală. Asta şi pentru că a te căsători în Iran este foarte scump [cam echivalentul în bani pentru un apartament], aşa că mulţi preferă să o ia pe scurtătură. De aceea, chiar dacă se vedea clar din documente că nu-i aşa, ca să facem oarecum diferenţa, am fost şi eu pentru 2 săptămâni „wife”. Dar să ştiţi că mi-a trecut.


Mi-ar plăcea să-l fi convins măcar pe unul dintre voi că această ţară merită o şansă. Oricum, vor mai urma fotografii şi articole care vă vor face poftă, sunt sigură. Iar dacă alte întrebări sunt cele care vă frământă, sunt aici.

No comments:

Post a Comment