Despre fluturi | Episodul 8

La hotarul dintre noiembrie şi decembrie am fost 9 zile prin ţară – şi de mult nu mai colindaserăm plaiurile noastre în atât de multe zile puse cap la cap. A fost tare frumos.

Iniţial, ar fi trebuit să mergem să ne vizităm prietenii în Iran, însă, cum acolo se intra în respectiva perioadă doar cu vaccin şi situaţia nu este prea roz economic, ceea ce a dus la proteste şi la o stare grea a oamenilor, am transformat biletul de avion într-unul deschis. Mie nu îmi place să călătoresc în ţări unde localnicii sunt sub o tiranie mai mare decât în ţara mea şi nici nu am ce căuta acolo dacă mi se impun condiţii.

Aşa că am zis că singura variantă ar fi să mergem în ţara ce-o iubesc mai mult decât Iranul, a noastră Românie. Că e bine să rămână bănuţii la noi, chiar de-am bătut-o în lung şi-n lat de când ne ştim şi aprofundat-o de doi ani încoace.

Plecaţi iniţial cu gândul de a ne vedea cu o prietenă tare dragă pe la Timişoara, planurile s-au schimbat. Am rămas însă tot în zona Banatului.

Şi pentru că îmi doresc mult ca tema principală a anului meu să fie tot ce-i românesc şi să lupt pentru a-l păstra aşa, pentru prima dată, „Despre fluturi” va avea o temă românească.

 

Vorba lungă sărăcia omului.

Ajungem noi în prima seară la graniţa estică a judeţului Arad, care-i mare tare, că doară-i printre primele 5 din ţară. Suntem întâmpinaţi cu voie bună într-un sătuc. Ea nu este româncă, soţul este. Din Ucraina de loc, a stat mult în Ungaria, de unde mai povestim şi în maghiară. Nu pot să mă abţin (poate că-i la mijloc şi o uşoară nostalgie după vremurile faine ce le vreau înapoi!):

„La voi în ţară am băut cea mai bună votcă din viaţa mea. De câte ori am fost în Ucraina, când se putea, înaintea plandemiei ăsteia, am venit cu câteva sticle acasă.”

Peste câteva minute, se aud ciocănituri în uşă:

„Mai aveam o sticlă de votcă şi am vrut să ciocnesc cu voi.”

♥

/poza-i cu micul dejun (sic!)/

 

Parcă nici nu era sfârșit de toamnă. Cele 17 grade ne duceau de nas. Și soarele strălucitor părea să facă același lucru.

Văd lacul în care plănuiam să îmi fac înotul lunar. Albastru electric. Apa mă chema.

Parcăm și drăgălim un cățel simpatic, apoi o apucăm printr-un coridor de verde râzând și glumind. Deodată, ne oprim, când realizăm că suntem pe terenul oamenilor pe care-i vedem în dreapta noastră și față de care ne cerem scuze.

În loc de supărare, ni se dau explicații. Cum să ajungem la apă, care ar fi variantele, mai ales că află de planul meu.

E clar: poporul nostru sigur nu va dispărea. Îi place prea mult viața.

Iar noi ne-am ales drumul spre lac și-am tras și-o baie în apa care avea până-n 5 grade.

 

Şi-aşa plecăm noi spre Cetatea Şiriei, cu vreo 10 grade pe puţin mai puţin decât în ziua precedentă. Şi cu ploaie. Nu ştiam dacă urma să putem urca, însă noi îi dăm mereu cu speranţa înainte.

Ploaia se opreşte, într-adevăr, chiar pe când ne apropiem de cetate, printr-unul din satele vecine. Ca-n „Stăpânul inelelor” arăta, cuprinsă-n ceaţă. În afara drumului pe şosea, ni se arată două trasee. Noi, bineînţeles, că o luăm pe cel mai greu… că, nah, iubim provocările (eu nu neapărat în acea zi). Era noroi şi-un vânt tăios… în fine. Cumva-cumva ajungem în vârf. Meritase. Îmi voi aminti mereu ziua aceea şi bucuria ce-o simţisem în suflet. Vedem apoi venind două doamne – ele fuseseră cele ce-o luaseră pe celălalt traseu chiar înainte să ajungem noi la punctul de plecare.

Povestim de parcă ne ştim de-o viaţă, aflăm de unde sunt. Chiar de-s din Timiş, judeţul vecin ştim că-i cel mai mare din ţară şi că au de bătut cale lungă până acasă. Ne spun de unde au luat vinul fiert şi ceaiul. Aşa e românul. Se poate să îl vezi o singură dată, însă în respectivele momente se va comporta ca prietenul tău cel mai bun.

Candoarea aceasta a poporului nostru blajin o ador şi nu am mai întâlnit-o sub această formă nicăieri în lume!

 

Ultima zi de toamnă a fost şi prima zi cu ninsoare pentru noi. După trei încercări nereuşite, ajungeam în Cheile Nerei, prin Pădurea Magică – căci aşa mi se părea – la Cascada Văioaga, Ochiul Beiului şi, ne doream să urmeze, Cascada Beuşniţa.

Ne pregăteam să urcăm.

„Nu este apă, să ştiţi” ne spune un domn ce tocmai cobora pe cărare.

Hmm, parcă nu am fi vrut să ne stricăm prima imagine. Aşa că ne-am întors. Spre clătite calde şi pufoase, cartofi cu brânză de ţară şi păstrăv pentru Marcel. Ah, şi câte-un vin fiert delicios! Căci tare frig mai era...

Ne înduioşau căţeii ce se plimbau prin jurul terasei, iar pe proprietară o ajutase Marcel, cât a putut, să regleze o lampă de încălzire. Era o femeie tare caldă, simpatică. Avea ochi mari.

Ne-a sugerat unde să mai mergem dacă aveam timp şi, aflând de păţania noastră...

„Oricând veţi dori să veniţi, ne puteţi suna înainte şi vă vom spune cu drag cam care-i nivelul apei.” 

 

De 1 Decembrie, parcă România însăşi mi-a făcut mie un cadou: cea mai frumoasă amintire din această călătorie a noastră!

Fusese o zi însorită, caldă, plină de magie. Iar magia a rezistat chiar şi după apus. Frigul a răbufnit, însă. Eram la Sicheviţa. În căutarea morilor de apă, o localnică ne rugase deja să o urmăm cu maşina pentru a ne arăta locul unde puteam vedea o astfel de moară.

Apoi, din dorinţa de a mai vedea una, am ajuns în capătul celălalt al satului. Am umblat noi peste apă şi pe lângă ea, însă nu am aflat-o. Dintr-o dată, am auzit un glas blând şi am ridicat ochii spre o doamnă cu chip luminos:

-        - Căutaţi moara? Haideţi, vă duc eu.

Şi aşa, am servit nu numai o felie de mărinimie românească, ci şi o poveste de viaţă, în care copiii doamnei plecaseră să lucreze în străinătate pentru a-şi croi un viitor, cu toate că mama lor ce-i chema înapoi vedea lucrurile foarte clar şi simţea că respectivul viitor strălucit ar fi putut fi creat şi acasă. Băiatul urma să îi moară într-un accident de maşină.

Ea rămăsese însă cu acelaşi spirit românesc de credinţă în viitor, în atemporalitatea în care bunătatea, adevărul şi dragostea au loc, în timp ce fizicul şi materialul sunt îngropate.

 

Era atât de cald! Nu ai fi zis că-i decembrie. Poate că s-a şi potrivit aşa, fix în ziua aceea să mergem la Sviniţa, în căutare de smochine.

Vorbisem cu domnii de la plantaţie în urmă cu câteva zile şi păruseră foarte calzi şi primitori. Un motiv în plus să mergem!

De această dată, urcam pe deal, nu rămâneam pe drumul ce-o tăia pe lângă Dunăre. „Cred că în asta”, mi-am spus eu, a nu-ştiu-câta oară, „stă magia”. Trebuie să te abaţi de la drumul principal. J Ajungeam, cu ajutorul localnicilor, la doamna care se ocupa de plantaţie. A fost atât de drăguţă, ne-a dus chiar şi la plantaţie, unde stau 300 de smochini ce dau rod bogat. Nu numai că mă încânta priveliştea, mi se părea extraordinar ca plantaţia aceasta să fi fost în România, eu să nu fi ştiut despre ea şi să fi căutat de fiecare dată smochine prin şi de prin alte părţi.

Veţi rămâne surprinşi (dulceaţa încă nu am gustat-o, deşi am cumpărat), însă aceste smochine uscate sunt cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată. Sunt fericită că sunt româneşti, crescute de o familie atât de inimoasă (am cunoscut-o şi pe mama doamnei) şi aştept luna august pentru o porţie maaaree de smochine proaspete! ♥

 

Pe drumul spre Sviniţa ochiserăm un loc de intrare în Dunăre, chiar în Golful Eşelniţa. Se înnorase şi se lăsase răcoarea până reveniserăm la el.

Cu toate acestea, ne-am echipat şi am intrat. Apa era cel mai rece element din toată povestea. Încet-încet însă, pâcla de nori lăsa locul soarelui să se joace un pic înaintea apusului. Cu galbene şi portocalii atât de intense... că de abia am putut privi înspre lumină, cu toate că mă chema-nspre ea de pe Dunărea cea mare, asigurându-mă că totul va fi bine în perioada ce va urma...

A fost unul dintre apusurile-minune ale vieţii mele.

Apoi, Marcel a zărit un domn păstor, ce bătea potecile din jurul golfului împreună cu căpriţele sale. [Noi căutăm de ceva timp un teren unde să ne clădim o căsuţă pentru când nu suntem la Braşov – de aici şi drumurile prin ţară, uneori repetate în anumite zone –. Iar eu cam vreau apă, că toată-s numai apă! ♥]

A vorbit cu el mult, pe stilul sfătos şi prietenos al neamului nostru, şi a aflat multe informaţii... care apoi ne-au dus – sincronicitate! – la un alt domn, cu care încă ţinem legătura pentru veşti de lângă Dunăre!

Mă gândesc... cum o fi oare şi-un răsărit văzut de acolo?   

 

După două încercări nereuşite, ajungeam şi la Herculane. La provocarea mea de înot din decembrie. Apa din bazin – mai caldă decât speram, aşa că ne-am „răcorit” în Cerna cea verzuie.

Cea mai bună parte a experienţei? Am trăit-o sub ochii şi încurajările oamenilor strânşi de prin toate colţurile ţării şi povestind agale, în stil românesc molcom şi cald, despre viaţă. ♥

Din nou, cum am mai spus-o, neamul ăsta nu are sfârşit. Va supravieţui şi va triumfa.  

 

Atunci când am planificat efectiv călătoria prin ţară, plandemia era în plină desfăşurare, cu toate fricile şi vulnerabilităţile omului exploatate, cu hotărâri de guvern abuzive şi cu reguli de prost gust aplicate.

Practic, eu şi Marcel nu am mai fi avut voie să facem nimic, să mâncăm sau să ne odihnim, aflaţi la drum, poate că ne-ar fi dorit sistemul pietrificaţi de spaimă în apartamentul nostru.

Doar că, o mai spun, români suntem şi, cu toate că aud multe păreri contrare pe tema asta, a mea-i că ne ajutăm între noi! ♥ Aşa a fost şi cu proprietara frumoasei pensiuni la care am poposit în Oltenia. Ne-au primit, ne-au ospătat, ne-au răsfăţat – a fost una dintre cele mai deosebite, şic şi primitoare cazări din întreaga noastră viaţă de călători şi am putut explora şi împrejurimile, cu toate că vremea se cam stricase. Ah, şi nu vă spun ce mâncare servesc acolo...

Am fost trataţi ca nişte oameni, fără a ni se şti istoricul sau a ni se pune alte întrebări, şi la fel ar trebui să facem cu toţii, în toată lumea, şi să nu ne mai abatem nicicând de la această cale!

 

În ultima zi a călătoriei, ne vorbea lemnul. Urma să vedem biserica de lemn veche din Pojogeni. Ajungeam acolo. Era răcoare lângă pădure. Un localnic ne indicase deja drumul, iar un altul ne confirmase că eram pe poteca cea bună.

Mirare, însă... bisericuţa ce-o căutam nu mai era acolo.

Alţi localnici, alte explicaţii. Şi mai urma să încercăm în două locuri din Pojogeni pentru a vedea dacă puteam da de bisericuţă.

Am ajuns la un alt cimitir şi am păşit pe sub brazii falnici însă în acelaşi timp delicaţi.

Nici această bisericuţă nu era cea căutată, însă am intrat în ea. M-a impresionat lumina ce bătea pe unul dintre elementele de lemn şi am luat-o ca pe un semn. Ieşind apoi în curte, ca să mai ascult liniştea, am observat un domn înalt care îngrijea de un mormânt şi părea foarte emoţionat.

Ne-am salutat şi l-am întrebat dacă îl putem duce undeva (dat fiind locul izolat în care ne găseam).

„Mulţumesc, nu, doar o ţigară dacă aveţi... Magazinele din sat deschid doar mai târziu.”

„Frumoasă bisericuţă aveţi aici!”

„Da, primarul a vrut să o transforme într-un muzeu, însă noi, sătenii, ne-am împotrivit. Am spus că o renovăm noi, bărbaţii mai tineri, şi că vrem în continuare să se ţină slujbe aici.”

Văzusem sacii cu materiale de construcţii.

Am mai aflat că mormântul era al fratelui său, că el lucrase în Germania dar se întorsese acasă, că locuia de cealaltă parte a pădurii.

 

A fost ceva pur românesc în acea întâlnire. În ce se vorbise. În cum se vorbise.

A venit să încheie frumos călătoria-minune.

Cu speranţă pentru orice va fi să înfruntăm. Cu credinţă. Cu dragoste.

Poporul nostru poate. ♥

 

...iar bisericuţa de lemn mult-căutată am aflat-o la Târgu Cărbuneşti!