Despre fluturi | Episodul 7

 Când iubeşti mult un loc pleci cu aşteptări mari – şi poate că aşa eram înainte. De data aceasta simţeam însă că plec să rezolv tot ce nu fusese rezolvat cu 5 ani în urmă. Lacrimile cu care am plecat în ochi, zbuciumul dinăuntrul meu din momentul când un prieten drag (pe atunci) mă dezamăgise într-atât încât aş fi luat în maşină cu noi şi-un pui de iepure de casă doar-doar m-ar fi făcut să uit de durere... şi apăsarea aceea ce domnea peste tot.

Eu ştiam că Albania nu-i aşa, o cunoscusem plină de strălucire... nu o dată.

Imediat ce-am trecut munţii şi am intrat în ţară, am început să plâng de fericire şi i-am mulţumit iubitului meu că mă adusese încă o dată în locurile ce-mi erau în inimă!

Oamenii erau relaxaţi, nesperiaţi de niciun virus prea marketuit în UE. Jucau volei, stăteau unii lângă alţii, fără măştile acelea detestabile, cu scop de dezumanizare!

Şi dacă ni s-ar fi părut de pe drum, când am ajuns în Lin, sătucul de lângă Lacul Ohrid, ne-au întâmpinat feţe zâmbitoare, copii jucându-se şi oamenii ne-au sărit în ajutor când nu am ştiut unde să parcăm, pe străduţele-acelea-n miniatură parcă.

Dintre păpuşarii cu gând de preamărire au ieşit unii cu declaraţii ce negau posibilitatea de a mai reveni la normalul pe care-l ştiam. (Şi iubeam.)

Cei ce aleg să rămână-n bula lor, aşa cum o făceau şi înainte de 2020, nu vor şti niciodată că normalul este bine sănătos în multe locuri din lume.

 

Şi zilele care încep lin în Lin, cu un mic dejun pe malul Lacului Ohrid, pot lua o turnură dramatică (şi sunt miloasă cu acest termen).

Plecam, după o juma’ de oră de emoţii în care mă temeam că am pierdut o grămadă de amintiri din ultimele luni şi Marcel drona (s-a căţărat efectiv pe stânci pentru a o recupera). 

Urma o Apollonia minunată, văzută-n verde şi vară printre lacrimi – neînţelegeri cu prietenul meu cel mai bun din Albania, născut în aceeaşi zi cu mine... iar pe mine orice neînţelegere mă afectează.

Apartamentul din Vlorë cu vedere la mare avea cam 15% vedere la mare, printr-un colţişor, însă ce rămânea era „acoperit” de un bloc în construcţii. Drăguţi proprietarii – ne ajutaseră şi cu parcarea păzită pentru caiace –, însă nu am putut sta. Nu am vrut. Anul acesta suntem responsabili: răspundem situaţiilor, stimulilor şi provocărilor. Din toată inima. Am lăsat banii pentru prima seară şi am continuat spre sud.

Prin Pasul Llogara, atât de spectaculos de fiecare dată, a dispărut conexiunea la net şi s-a ivit un vânt nebun – mai-mai să ne smulgă uşa Măzduţei, când am oprit să privim hăul.

Şi apoi, prin nu ştiu ce minune, o găsesc, cu toate că mă zgâisem la toate variantele posibile şi imposibile de cazare. Bucătărie în aer liber cu chiuvetă din piatră (am eu o slăbiciune pentru ele), livadă de măslini şi camere aerisite. Apăs butonul şi o rezerv.

Într-o oră şi ceva, eram pe dealurile de pe lângă Himarë căutând-o.

La final, gazda noastră a ieşit în stradă. Printr-o minune, ne-am întâlnit (comunicam în engleză cu fiul lor din State, ei vorbind doar albaneză şi greacă). El însuşi ne mărturisea în maşină că era „albanezo-grec”. La capătul drumului de ţară, pe lângă porci păroşi păscând liber şi licurici cu duiumul, ne întâmpina minunata lui soţie, o greacă get-beget îndrăgostită de Albania, lângă camera-n care ne aştepta o crenguţă de măslin.

„Makaroni” aveam să aflăm că primim la cină când le-am spus că suntem lihniţi de foame. Dumnezeieşte le-a gătit. Ne-au ospătat ca pe nişte prieteni, în bucătăria aceea în aer liber. Am avut măsline puse de ei la păstrat, vin de casă, ouă roşii ca acasă. Şi un tort de morcovi nemaipomenit de gustos (a apreciat atât de mult laudele, mai ales venind din partea mea – pasionata de dulciuri)!

În următoarele zile, am ajuns să iubim răcoarea pe care măslinii o dădeau, pe Bloom pe care o mângâiam mereu şi care stătea cât putea de mult cu noi, lătrând şi jucându-se cu multă pasiune, iar cu ei am reuşit să comunicăm prin aplicaţii şi să ne apropiem tare. De abia au vrut să ne ia bani pe cazare şi mese şi am plecat cu dulceaţă de portocale şi măsline la pachet.

Tot ce aveam românesc bun la noi am împărţit cu ei şi am simţit cum ceva din noi a rămas la poalele munţilor, lângă căpriţele lor vioaie, atunci când am plecat.

 

Ne-a lipsit mult compania noilor noştri prieteni. Cu toate că, în căutarea noii cazări, colindaserăm înălţimile Himarei şi priveliştea lucea-n azurul ei, noi nu ne găseam locul.

Stare ce s-a accentuat după ce Marcel s-a dus să cumpere mazăre de la un aprozar din oraş. Vânzătorul, tinerel, l-a întrebat de unde vine. Auzind că este român, i-a făcut semnul cu mâna ce se traducea-n „Aha, români, voi ăia care furaţi”... Lui Marcel i-a picat tare greu, cu toate că un domn mai în vârstă din acelaşi aprozar a încercat să salveze situaţia, amintind de figuri legendare române.

La fel de greu mi-a picat şi mie. Şi, de atunci încolo, în ziua aceea nimic nu s-a legat. În jurul plajei Jalë era mizerie şi ne părea că toată lumea se uită urât la noi. Ne-am dus să ne dăm cu caiacele pe mare, ca apoi să exersăm roll-ul şi a început ploaia. Cu toate că a accentuat turcoazul apei şi ne-a mai ieşit şi o vulpiţă-n cale pe măsură ce ne întorceam la cazare, tristeţea era la loc de cinste. Îmi adusese-n minte tot ce nu mersese bine în urmă cu 5 ani, parcă retrăiam toate relele compactate-n câteva ore.

Am hotărât totuşi să ieşim să mâncăm, că noi vorbim mereu unul cu altul fără ocolişuri şi încercăm soluţii peste soluţii ca să trecem de stările proaste.

-        Ce s-o fi întâmplat? A fost aşa de bine-n toate zilele dinainte. Aşa de rău mă simt, îmi vine zău să plec acasă.

Un licăr. Poate nu atât de puternic, dar atât de clar.

De ce să generalizăm? Nu-i loc de asta. Sunt momente şi momente, zile şi zile, oameni şi oameni. Ţi se întâmplă sau nu după lecţiile care ţi-au rămas de învăţat. Ca să creşti, să înţelegi, să te deschizi şi mai mult.

-        Aveţi suc de portocale? o întreb cu o speranţă parcă ultimă-n glas pe doamna ce ne servea, de origine greacă, cum mulţi din zonă aflaserăm deja că erau.  

-        Nu avem portocale... Staţi puţin. /pleacă, se întoarce; în fundal, vedem un domn cum traversează strada, intră-ntr-un magazin şi iese cu o plasă prin care zărim nuanţe de oranj/ Vă facem. S-a rezolvat. ♥

 

Ziua următoare celei de tumult sufletesc a început tot trist, într-o amorţeală ce nu ne caracterizează. Cu toate că la micul dejun am avut trileqe şi o privelişte minunată, tot în pat ne-am întors. Până când, într-un punct, m-am ridicat şi i-am zis lui Marcel:

 „Eu nu ne înţeleg – suntem într-una dintre cele mai frumoase ţări pe care le-am vizitat, ne-am dorit atât de mult să ne reîntoarcem... şi stăm aici, în cameră, şi ne plângem de milă.”

Am făcut cercetări şi pe Visit Himara, aveam şi o cafenea la care îmi doream să poposesc de câteva zile... Şi ne-am pornit; am ajuns în Dhërmi din nou (am tot trecut prin el cât ne-am găsit în zonă şi, în urmă cu 6 ani, fusese cartierul nostru general de stat la mare). Una dintre plajele pe care ne doream să le vedem era chiar cea de pe care ne lansaserăm caiacele într-o dimineaţă de iunie 2015, Perivolo. Am mers într-acolo. Hotelul la care stătuserăm nu mai exista; era şantier în loc, însă proprietarul noii construcţii ne-a permis să ne învârtim pe-acolo şi să ne amintim.

Apoi, în Vuno, am oprit la cea mai drăguţă cafenea pe care o văzuserăm pe drum, ne-am savurat frappé-ul şi deja ne simţeam mai bine.

Urma momentul de maximă intensitate: satul semi-părăsit Upper Qeparo. Urcam, urcam, printr-o puzderie de măslini. Când am coborât să mă bucur de linişte şi am simţit soarele cum mă bătea pe faţă, am ştiut că am schimbat cu totul energia călătoriei. Am mers mai departe, oprind când şi când să lăsăm tractoare să treacă, iar, în sat, Marcel şi-a dorit să ajungă la biserica ce se-nălţa semeţ. Ne-am pierdut pe străduţe şi ne-a plăcut la nebunie. Am luat un bătrânel în vale. A tot povestit cu noi, chiar şi cu translatorul nu ne-am descurcat, însă. Cred că ne-a invitat chiar şi la o cafea drept mulţumire pentru drum.

Am plecat să prindem apusul pe Plaja Borsh, cea mai lungă din Albania. Ne-am plimbat noi şi-am savurat valurile pe fond roşiatic. Simţeam... fericire şi paşi pe drumul cel bun!

Apoi, ne-am dus să ne luăm cina la pachet, pentru a o savura pe terasa apartamentului nostru. Am vrut să luăm şi trei trileqe; am primit patru. Că aşa se întâmplă când emani energie pozitivă – atragi numai întâmplări pozitive.

 

După frumoasele zile turcoaz din Ksamil, unde am primit boabe de cafea gratuit la cazare (că eu ronţăi cafea, nu beau cafea) şi mi-am făcut o prietenă albaneză de vreo 3 anişori pe plajă, am pornit-o spre Gjirokastër.

Mi-am amintit de drumul prin munţi şi de cum aceştia se deschideau când ne apropiam pe oraş.

Nici că puteam alege mai bine cazarea, într-o casă tradiţională unde bunătatea sta la loc de cinste. Ne-a întâmpinat o doamnă cu părul alb, dar tare puternică, harnică şi voioasă. Curând am făcut cunoştinţă şi cu nepotul ei, care vorbea engleza şi care ne-a ajutat să ne înţelegem. Am primit apă rece şi nuci din dulceaţă, un mod tradiţional de a-ţi întâmpina oaspeţii-n Albania, şi am povestit mult.

Iar a doua zi, de dimineaţă, am luat-o de la capăt: ni s-a făcut cadou un fel de lămâiţă (pe care o avem şi-acum, crescută şi adaptată bine, la noi pe terasă), am făcut schimb de tradiţii culinare, de reţete, am plecat cu salep mărunţit – tubercul de orhidee de munte – şi cu multe poveşti frumoase, dar şi triste – cu fiul minunatei doamne şi tatăl simpaticului băiat care murise chiar în timpul construirii hotelului, pe care familia sa îl finalizase cu mari sacrificii, pentru a-i împlini dorinţa.

Pe lângă mic-dejunurile delicioase, în seara aceea, chiar dacă eram plini de la restaurantul din acelaşi cartier şi plecaserăm cu mâncare la pachet (şi aproape cu o altă plantă înrudită cu lămâiţa tot la pachet), pe masa din curtea de unde priveam munţii ne aşteptau sărmăluţe vegetariene şi un rachiu straşnic. Mă simţeam ACASĂ.

Iar când am plecat, parcă am plecat de lângă prieteni dragi sau familia din Albania, iar doamna duioasă cu părul alb ne-a şoptit că ne aşteaptă să revenim la ei şi alături de un copilaş. 

 

De la Gjirokastër am plecat spre Berat, cu oprire pe lângă Laguna Narta, pe care-o rataserăm la dus și visam să văd pelicani și flamingi. Ajungem în locul unde ne doream să lansăm caiacele, însă nu vedem nicio pasăre. Ne plimbăm pe pod până la mănăstire (Zvërnec) și zărim o raţă și-atât.

Bun. Ne luăm gândul.

Apucăm pe un alt drum, măcar să zărim marea... și ajungem la un loc... o combinație de Azore și Scoția în parcă și mai frumoasa Albanie, fix unde Ionica și Adriatica se întâlnesc.

Apoi, plecăm. Marcel zice: „Mica, aș mai mânca un peşte, ne îndepărtăm de mare". Oprim la un restaurant și mi se-ntoarce omul cu un zâmbet larg tare: „Au niște creveți... în viața mea nu am văzut așa de proaspeți". Normal că sunt de acord să stau cu el și să mănânc o salată cât el se bucură de ospăț.

Aflăm că restaurantul e al unei familii de aromâni, cum, ni se explică, sunt în toată partea respectivă a lagunei. Vorbim. Ei în aromână. Noi în română. Și ne înțelegem /e ceva ce ne-am dorit tare de tot să vedem: de asemănările-s chiar atât de mari între limbi/.

Suntem întrebați cum de nu am văzut pelicanul gigantic de la mănăstire (ei îi zic „tompanar"). Chiar nu era. Se dau telefoane. Măcar flamingi să reușim să vedem.

Bucurie mare, primim și indicațîi. Trebuie să mergem în partea lagunei locuită de greci. Așa facem. Ne ia imediat în primire un sătean simpatic. Nu prea înțelegem noi ce spune, iar flamingii nu mai sunt unde am fost trimiși să îi găsim. Domnul ne cheamă la el acasă. Spunem frumos „Kalispera" doamnei lui, apoi, de la deschiderea spre apă, deslușim niște picioare lungi. Ne explică el pe unde ar trebui să o apucăm. Eu cred că undeva greșim și ne trezim lângă un dig, aproape de alți flamingi. Lansăm caiacele, înaintăm. Apa – tare mică (doar de asta le și place flamingilor să stea în ea!)... Până la urmă, ne apropiem numa' bine, nici să îi deranjăm, dar să îi și vedem mai clar. Toate bune și frumoase. Îl rog pe Marcel să facă o poză cu noi și cu ei. Cât se pregătește el, nu știu ce îi sperie pe flamingi, că încep să zboare.

Îl aud pe mândru bombănind: „Mica, uite ce s-a întâmplat... nici măcar nu i-am văzut mâncând”...

Duși au fost!

Iar pentru noi, urmează lungul drum spre „casă", peste mini-bancuri de pământ, de care, pe la mal, ne săturăm (de unde și păstoritul caiacului).

Ne zgârie stufărișul de îi dă lui Marcel și sângele, dar, la apusul soarelui, putem spune că am văzut flamingii, chiar dacă a fost un fel de „lanț al slăbiciunilor" fără slăbiciuni. Am venit pentru o oră. Am stat cinci. Și ne-am încărcat cu bucurie și dragoste de oameni și de animăluțe!

 

După întreaga fugă după flamingi, ajungem pe seară la Berat. În sfârşit, înnoptam într-una dintre casele acelea albe unde am dorit dintotdeauna să mă găsesc… parcă în inima oraşului.

Ceva însă lipsea. Parcă să mă găsesc în Berat fără ca prietenul meu cel mai bun din Albania (care locuia acolo) să o ştie părea o intrare pe uşa din dos.

„Am plâns suficient la Apollonia” mi-am spus. „Dacă nu a vrut să mă vadă... nu a vrut şi pace.”

A doua zi, ajung să vorbesc, la micul dejun, cu unul dintre ospătari. Era cald, deschis şi vorbea română. Pe loc a spus că mă ajută cu un telefon către unul dintre ghizii privaţi ce însoţeau călătorii pe apă. (La soluţia aceasta ajunseserăm cu Marcel... canoea era nouă, nu exersaserăm suficient – aşa ne părea – şi este bine să ai pe cineva ce cunoaşte un râu pe care tu doar crezi că îl cunoşti.) M-am asigurat că nu are nicio treabă cu fostul nostru prieten, ce ne trădase în urmă cu 5 ani.

De data aceasta urma să acţionez doar după cum îmi dicta inima.

Dar ghidul nostru nu apare. Urcăm în cameră. Aşteptăm. Ne facem scenarii după scenarii.

„Mic, hai să vorbim încă o dată la recepţie, să vedem ce s-a întâmplat.”

Se pare că omul nostru fusese, dar nu ne găsise pe terasă. Urma să se întoarcă însă. Primim semnalul de coborât. Convenim să meargă Marcel întâi, iar apoi să mă sune. O face.

„Olivia!”

Ghidul nostru-i prietenul cel mai bun al prietenului meu cel mai bun din Albania. E şi el acolo. Mă strânge tare în braţe şi încep să plâng... şi plâng... şi plâng... apoi ne spunem de toate, ca între doi oameni născuţi în aceeaşi zi. Povestim, râdem, ne aducem aminte de anii ce ne leagă, de oamenii ce nu mai sunt în vieţile noastre. Dar noi am rezistat. Plănuim tura pe apă de a doua zi.

Seara o petrecem tot împreună, cu o privelişte, câte-un trileqe, apoi vin de casă.

Vine şi coborârea pe Osumi. Marcel în caiacul lui; eu – vâslind în aceeaşi echipă cu tizul meu, cum am făcut-o mereu. Ne mulţumeşte că l-am adus din nou ACASĂ, căci nu mai fusese pe râu de ani buni.

După ce ne reîntoarcem în Berat, îi lăsăm pe băieţi şi ne continuăm în pripă drumul spre Korçë, realizez încă o dată că dorinţele puternice din noi se împlinesc chiar şi atunci când nu le rostim. Gândind-o la rece, care ar fi fost probabilitatea ca tatăl ospătarului şi tatăl prietenului nostru să fie cei mai buni prieteni?

 

Morala călătoriei în Albania, potrivită pentru vremurile pe care le traversăm, este că se va găsi o cale... ÎNTOTDEAUNA.

Am plecat cu lacrimi de fericire în ochi din ţara ce-o iubesc atât, care mi-a dat, pe lângă trandafiri dăruiţi într-o cafenea cochetă, pastile mentolate pe care nu mi s-a cerut să le plătesc şi zâmbete ce-au tot curs două săptămâni, închiderea rănilor din trecut şi încredere în viitor! ♥