Situaţii-limită în Capul Verde, Portugalia şi Germania

 Recunosc – am fost atât de prinsă înainte de plecare şi atât de ocupată (la 22:30 am terminat ultima traducere; la 2 am plecat spre aeroport) – încât planul de călătorie era mai mult o schiţă.

Mă consolam de pe-atunci cu gândul că le voi fi rezolvat pe toate la faţa locului. Uşor de zis, mai greu de făcut. În sensul că navigatul printre soluţii mă epuiza atât de tare încât nu o dată am adormit căutându-le.

O călătorie complexă, asta a fost. Chiar şi cele uşoare prin Africa sunt tot grele. Aceasta însă ne-a încărcat în mod deosebit şi a fost una dintre cele mai frumoase din ultima perioadă. ♥

Dacă nu am fi avut şi noroc şi încredere că toate vor ieşi cum nu se poate mai bine, poate că nici acasă nu ne-am fi reîntors la timp.

Să o luăm cu începutul—

 

Biletul spre Capul Verde

La început ar fi fost o şedere de doar 4 zile pe Insula Sal (şi câte am fi pierdut, pentru că, dintre cele 5 insule explorate, Sal mi-a plăcut cel mai puţin, părându-mi-se şi cea mai comercială şi lipsită de autenticitate), combinată cu zbor în Dakar, condus până în Gambia, reîntors în capitala Senegalului şi zburat în Milano (tot prin Sal), că acela fusese hub-ul folosit.

În februarie 2020, s-a anulat unul dintre zboruri. Despre Cabo Verde Airlines oricum nu auzisem prea multe lucruri bune. Trece mascarada /nu vreau să insist pe acest subiect acum, însă nu voi uita!/ şi ba ne oferă voucher, ba apoi acceptă, în condiţiile în care ei nu zburau deloc, să ne pună pe o listă de aşteptare cu returnarea banilor. Trec aproape trei ani. Le-am mai scris eu mailuri, ba mai dure, ba mai prietenoase, înţelegând, într-un final, că nu ne vom primi banii. Aşa că am ales biletele. Mai că nu am dezvoltat o relaţie cu doamna cu care comunicam pe Messenger şi e-mail. Prietenos, însă. Nu a vrut, iniţial, să ne ofere un bilet Multi-City, însă am insistat şi s-a putut.

Destinaţiile iniţiale nu mai existau, se zbura doar în/din Lisabona, fără mese la bord sau prea multă pompă şi am tresărit la fiecare informare venită de la ei, cu gând că iarăşi ni se anulează vreun zbor. Nu a fost cazul. Au trecut. Chiar plăcut.

„Îţi pare rău că te-ai ţinut de capul lor?” mă întreabă Marcel, la plecarea de pe Capul Verde.

Ce credeţi că i-am răspuns? ♥

Boavista şi oceanul

Ce este „normal”?

Pentru mine, „normale” au fost valurile-gigant zărite de pe geamul feribotului, când am ajuns în Sal Rei, capitala Insulei Boavista.

... /fast-forward printre multe păţanii şi iat-o pe simpatica italiancă ce ne ajutase să închiriem una dintre cele două cazări ale călătoriei pe care le-am iubit cel mai mult—/

„Eşti sigură că veţi sta doar trei nopţi? Ai văzut oceanul? Nici moartă nu m-aş urca pe feribot astăzi. În orice caz” adăuga ea, văzându-mi ochii mari, plini de optimism, „dacă apare vreo situaţie de acest gen, dă-mi un semn, te rog, şi vă voi ajuta cu cazarea.”

Nu a fost cazul. Am făcut slalom printre anulări şi vântul puternic ce făcea ca valurile să fie uriaşe şi am plecat şi de pe Boavista, conform planului. ...bine, cu 3 ore mai târziu.

Cum ajungi în nordul Insulei Santiago într-o sâmbătă, pe la 21?

Întârzierea ca întârzierea, însă era musai să îi dăm de cap. Capul Verde nu-i o ţară ieftină. Un taxi ne-ar fi ajuns 75 EUR doar dus, fără libertatea de mişcare ce ne-o doream.

Praia, capitala arhipelagului, venea cu poveşti la drum de seară ce-ar fi făcut şi favelele din Rio să pălească.

Companiile de închirieri închideau toate pe la 12, cel târziu 14. Dar, căutând cu speranţă, dau pe Google Chat de un om care pare dornic să ne ajute. Vorbesc cu el, apoi Marcel preia discuţia cu el pe WhatsApp. Şi, da, apare la terminalul de feriboturi, dându-ne şansa de a ne continua aventuroasa călătorie prin frumoasa lui ţară. L-am binecuvântat pe acest om!

Drumeţia de pe Santiago

Ne dorim noi tare să vedem un baobab de vreo 500 ani. Nu ne înţelegem ca limbă cu localnicii şi pierdem mult timp înainte şi înapoi, cu toate acestea, cu ochii la peisaje ce ne uimesc prin frumuseţe. Într-un final, găsim capătul de sus al potecii. Şi îi dăm în jos, pe o căldură de prânz, la limită faţă de check-in-ul zborului pe Insula Sao Vicente.

Prin grădinile localnicilor, pe lângă casele lor (la un moment dat, coborâm nişte scări), salutând feţele zâmbitoare întâlnite. Până la urmă, îl aflăm. Este maiestuos! Însă, din vale, insolată cum deja eram, nu mă vedeam urcând la timp până la maşină.

Cu susţinere şi încăpăţânare, am reuşit. A doua zi am făcut dizenterie. Dar aceasta este o altă poveste.

Drumeţia spre Praia da Ursa

Pentru că nu ne ajunseseră senzaţiile tari din Capul Verde, am zis să le repetăm în Portugalia. De această dată, aveam de prins un autobuz din Sintra către Porto. Mi-am dat seama că drumeţiile de pe Santiago şi Santo Antão fuseseră uşoare pe lângă coborârea pe pietrele care-ţi fugeau de sub picioare, spre Praia da Ursa. Ea este... frumoasă de mă lasă fără cuvinte şi acum. Autobuzul însă tot pleca.

Se recomandă câte 40 minute pe sens şi localnicii spun că este un traseu periculos. Noi am făcut 20 la urcare. Iar din Sintra, pentru că nu găseam taxi să ne ducă într-o localitate apropiată, am luat un tuk-tuk şi domnul a condus ca un nebun... cu scop. Şi Marcel a mai avut timp şi de o ţigară.

Zborul ghiduş

Zboruri anulate, unul câte unul. Nu m-am gândit niciodată că o fi fost de vină stratul acela superficial de zăpadă de lângă München, apoi am început să fac legătura. La fix 5 ani după ce fuseserăm abandonaţi de British Airways la Londra, urma şi Lufhansa să o facă?

Cu primii nu am mai zburat, însă ştiam de pe Twitter că îi lăsaseră din nou pe oameni de izbelişte. Mă întreb cum de mai sunt lăsaţi să zboare?! Aaaah, da! Servesc unor interese mai mari, cel puţin asta am înţeles din 2020 încoace. Şi încă ceva, la văzul primului fulg, aeroporturile din Londra se închid şi provoacă reacţii în lanţ şi haos în Europa şi America de Nord. Sună cunoscut?

Doar că noi, esticii, ne păstrăm speranţa. Rămânem drăguţi unii cu alţii. Înţelegem dramele grupului din care facem parte, ca domnul întors din State pe nepusă-masă, ce vorbeşte încontinuu la telefon şi încearcă să găsească soluţii într-o poveste de dragoste.

După o zi de 11, de două ori pe rândul 11, nu este de mirare că zborul se amână până la 23. Toate cele 4 zboruri spre România decolează, alături de cele spre Budapesta şi Cairo.

După aterizare, stăm şi ne zgâim la o bandă de bagaje goală.

„Parcă niciodată nu am aşteptat atâta după bagaje aici” spun eu.

Suntem chemaţi să depunem declaraţii pentru că minunata Lufthansa a „uitat” să ne încarce bagajele tuturor. Eu o rezolv online, după ce cădem de acord cu alţi călători că-n România e bine, că va renaşte, că Vestul e compromis.

La 06:30 de abia vine Moş Ene pe la gene, în Braşov. Cu 3h30’ întârziere.

Bagajele ajung cu 2 zile şi jumătate întârziere.  

 

Data viitoare vă voi povesti despre cât de bine s-au legat unele lucruri, de te sperie uneori unde te duc dorinţele.