3 dorinţe mari şi altele mai mici împlinite în Portugalia

 …cu toate că lucrurile mici sunt cele ce cântăresc cel mai greu în viaţă.

Aşa s-a nimerit – să mă reîntorc împreună cu Marcel în Portugalia. După cum vă explicam în articolul anterior, Cabo Verde Airlines, compania care ne datora nişte bilete de avion, mai zboară doar în Portugalia şi Capul Verde. Când ai puţine opţiuni, iei deciziile mai uşor. :D

Fain a fost însă că avem o slăbiciune pentru Portugalia şi că au rămas nişte zile între zborul care ateriza în Lisabona şi cel ce urma să decoleze din Porto-nspre casă. Cât să ne mai clătim şi noi ochii şi să ne-mplinim nişte dorinţe. Care au fost acestea?

 

Să ajung în Sintra

Am tot vrut. Dar am tot ocolit-o, cu toate că nu am dorit asta. Parcă simţeam însă că îmi va plăcea mult. De această dată, urma să fiu acolo de chiar ziua mea.

De la aeroportul de Lisabona, este foarte uşor să ajungi la Sintra: 3 staţii până la Oriente cu metroul (0.50 € cardul reîncărcabil şi, am înţeles, valabil pentru un an, plus 1.50 € călătoria). De aici, de la automatele (încete!) se pot lua biletele spre Sintra (2.30 €).

Cu toate că se merge mult prin suburbiile Lisabonei, care nu sunt prea îmbietoare şi de această dată chiar mi-au dat o senzaţie apăsătoare prin cât de murdare şi neîngrijite erau, dintr-o dată, puf!, eşti în Sintra.

Totul se schimbă pe dată. Parcă şi soarele care-ţi permisese să stai în decembrie fără mâneci e acum cu dinţi. Norocul e că sunt câteva minute de la gara preafrumoasă până la cazare.

De la început, se adeverea: îmi plăcea la nebunie! Palatele multe căzuserăm de acord să le lăsăm pe-o altă dată. Care-au fost însă cele mai impresionante momente?

*

Sintra e fain să o vezi pe jos. În decembrie, era frumos gătită şi delicat luminată (ne-am inspirat şi noi pentru bradul nostru tot de aici, Marcel creând nişte mini-felinare şi acasă).

**

Că tot mă serbam, am luat cina într-un loc special, Raíz. Chiar şi pe răcoare, am stat pe terasă, erau prea faine scaunele şi priveliştea! Era meci mare (eu Campionatul acesta ultim nu prea l-am urmărit, că nu prea mai văd eu eticul în fotbalul actual), însă am cam nimerit-o cu pronosticurile. Ştiam că Brazilia va pierde şi Croaţia se va califica.

Deja îmi atrăsesem nişte duşmani de moarte-n nişte brazilieni de la hostel când spusesem ingenuu că va câştiga Croaţia şi că cu ei ţin (cel mai mult de dragul minunatei mele prietene Paula, care locuieşte acolo şi care îndrăgeşte această naţională despre care mi-a vorbit tare frumos întotdeauna, spunându-mi că-s sufletişti băieţii, cei mai mulţi dintre ei). Eeeeh, o zisesem în română, dar înţeleseseră. :D

Aşa şi pe terasă... cum să te şi exprimi liber, când şi portughezii ţineau cu Brazilia? Bucatele vegetariene au fost tare faine (am servit un burger din sfeclă roşie cu cuşcuş), iar sangria – minunată. Cum nu prea mai beau, m-a luat de cap, aşa că am început să îi povestesc simpaticei chelneriţe despre meci. Vorbisem între timp şi cu Paula (câştigase Croaţia) şi nu îmi putusem stăpâni râsetele şi chiuiturile.

Ne treziserăm cu nişte păhărele cu vin de Porto pe masă, iar, după ce am spus că este ziua mea, am mai primit un rând.

***

După aceea, am zis că nu se cade chiar eu să nu am parte de dulce sau să fac o cinste care să nu implice dulce de ziua mea. Şi aşa, pe o ploaie domoală, ajungeam noi la Dona Estefânia – Fábrica de Queijadas e Travesseiros de Sintra. Ne-am dus să vedem noi ce putem înfuleca bun; de veselă ce eram, am zis că este ziua mea şi domnul foarte drăguţ ne-a oferit două travesseiros în dar. A zis să le încercăm şi pe acestea, pe lângă queijadas, care-s unice în Portugalia.

Am povestit noi mai multe, inclusiv de prăjiturelele cu brânză din Azore, dar apoi ne-am aşezat să mâncăm în încăperea tare drăguţă de lângă, cu iz local, şi ne-am minunat de ce bune erau toate. De la „Vai, nu cred că reuşim să le mâncăm pe toate” emisă de Marcel, la culcare mai erau ioc prăjituri!    

****

Înainte să plecăm din Sintra a doua zi, m-am oprit la magazinul cu suveniruri care-mi făcuse cu ochiul cu o zi înainte şi pe care vi-l recomand, de pe Volta do Duche nr. 10. Cât doamna-mi împacheta lucruşoarele, spunându-mi că o prinsesem la mustaţă, căci urma să meargă la niscaiva cumpărături, eu îi spuneam ce liniştiţi mi se păreau oamenii în Sintra. „Nu m-am gândit niciodată la asta.” „Totuşi, sunt foarte calmi oamenii aici. O fi de la dealuri?”

 

Să văd Cabo da Roca

Un loc important în viaţa mea, cu toate că nici pe acesta nu-l văzusem niciodată, la care ajungeam, în sfârşit! Din Sintra sunt autobuze. Dar cu timpul stăteam un pic mai prost (pentru că trebuia să prindem şi autobuzul de Porto). Aşa că, nu oi fi eu mare fană, dar de această dată a prins bine Uber (11.82 € la dus, 14.25 € la întors).

A fost, aşadar, şi un întors. J

Capătul cel mai vestic al Europei este spectaculos (şi se poate lăsa cu amenzi de 300 € de treci peste „zidul de securitate”... dar românii sunt descurcăreţi, după cum ştiţi).

Mai spectaculos însă este să o luaţi la pas într-o drumeţie – în cazul nostru a fost un noroi la început urmat de pietre alunecoase, ce o luau ocazional la vale. Dar priveliştile, ah, priveliştile!

Mai mulţi oameni ne-au spus apoi că este un traseu „periculos”. La dus am pornit-o împreună cu nişte unguri cu rădăcini slovace, apoi am rămas singuri şi, cred că în vreo 40 de minute, am fost la Praia da Ursa. O minunăţie! Stânci parcă de pe alte tărâmuri şi-o apă caldă... mai că nu mustăceam că nu am costumul de baie pe (la) mine. Pescăruşii aliniaţi pe mal păreau să îmi citească gândurile.

La întors am tras de mine, ce să fac? În 20 de minute am urcat, Marcel a şi ajutat o doamnă care venise singură şi ne-am găsit victorioşi în maşină, înapoi spre Sintra. Aveam mai puţin de o oră până pleca autobuzul de Porto şi începuserăm să ne facem calcule. Şi drumeţiile acestea din excursie crescuseră parcă în dificultate... cât să îmi mai ies şi eu din zona de confort?!   

 

Să mă reîntorc în Porto

14 ani. Atunci ne văzuserăm prima şi ultima oară. După Braşov şi Londra, rămăsese oraşul pe care-l iubeam cel mai mult.

Nu ştiu ce calcule făcuserăm, dar Uber spre gara din oraşul vecin nu prindeam decât greu, număr de taxi nu aveam şi atunci intră în scenă băieţii brazilieni de la hostel... că am învăţat doară în ultimii ani că nimeni nu este pe de-a-ntregul bun sau rău... „De ce nu ieşiţi în stradă, până la gară? Veţi găsi cu siguranţă aliniate acolo taxiuri.”

Le mulţumim şi o tulim, singurul meu gând în acele momente fiind cum fac să nu pierdem autobuzul. Şi apare un tuktuk. Le văzuserăm amândoi deunăzi prin tot centrul. Fuge Marcel după el – era liber şi da, ne asigură că vom ajunge la timp. Dar doreşte 10 €. Aia e, ne angajăm să plătim, iar domnul îi dă aşa de tare că aproape mă dezechilibrez la o curbă.

*

„Aaaah, aerul acesta de Porto... Bine am revenit!” exclam bucuroasă, chiar dacă simţeam că-i neobişnuit de frig, atunci când coborâm din Flixbus (cu biletul cel mai ieftin de tren la 46 €, am preferat să plătim 10.35 $ cu locul asigurat şi să o luăm pe şosea... ceva nou oricum). Ne minunaserăm să vedem mulţi eucalipţi şi livezi dese de măslini!

**

Cazarea am ales-o la Boavista Guesthouse (64.80 €/camera dublă, plus 4 € taxa de oraş), un loc cochet, decorat cu bun gust, cu un pahar de vin de Porto din partea casei şi cu balconaşele tipice ale oraşului. Mai presus de toate însă a fost Gabi, care ne-a întâmpinat şi cu care am povestit multe minute în şir. Pot spune că mai am pe cineva drag în Porto de-acum înainte. Şi cu toate că pe Ana şi Neide nu le-am vizitat, vor mai fi ocazii.

***

Poate că am vrut să păstrez Porto doar pentru mine şi noi, în afara orelor ce-au fost mult prea puţine. Cina am luat-o într-un restaurant tipic portughez, Lareira– Baixa, cu mese din lemn şi o înghesuială tare dragă, cu sangria la litru şi sandvişuri gustoase.

A urmat plimbarea-n ploaie spre tonetele de Crăciun amenajate pe lângă São Bento, unde stătuserăm în urmă cu 14 ani. Încă puţin şi ajungeam, printre aduceri-aminte, în Ribeira. Oraşul vibra, aşa cum ni-l aminteam. Iar priveliştile peste Duoro, înspre Vila Nova de Gaia, nu dezamăgeau. Iar Ponte de Dom Luís I a rămas unul dintre podurile mele preferate din întreaga lume.

****

A doua zi, după o dimineaţă ploioasă dar în care am umblat, venise momentul să ne luăm rămas-bun. Îmi răsunau încă în suflet cuvintele domnului înflăcărat ce ne dusese la cazare— „Cum v-a plăcut mai mult drumul încoace – cu autobuzul sau cu trenul?”

De abia aşteptam să îl reiau deşi nu plecasem încă.