Insula Lewis, broch-ul şi pietrele

Iată că am ajuns şi la ultima parte a trilogiei despre Hebridele Exterioare. Înaintea călătoriei în Scoţia, pe aceasta o aşteptam cu cea mai mare nerăbdare, neştiind ce mult mă vor fi fascinat zborul spre Barra sau Insula Harris, ca un tot.

Aventurile pe Harris nu erau însă încheiate. Astfel, după o noapte furtunoasă în Horgabost,  a venit momentul pentru pregătirile de dimineaţă şi, cum ploaia nu s-a oprit, ci a continuat să cadă mărunt-mărunt, am strâns şi cortul în aceste condiţii, apoi am aşteptat cuminţi autobuzul în refugiu (care, minune mare!, s-a lăsat aşteptat). În cele din urmă, a venit şi ne-am pornit înspre Stornoway, trecând printre munţi şi ceţuri şi nişte privelişti incredibile, mai cu seamă în zona unde insulele Harris şi Lewis se întrepătrund. Am ajuns neaşteptat de repede în Stornoway, capitala Insulei Lewis şi un fel de capitală administrativă a Hebridelor Exterioare, şi, după ce ne-am gândit preţ de o clipă cu Marcel, am decis să nu campăm, ci să căutăm un hostel sau o pensiune în apropiere de terminalul de feriboturi (a doua zi de dimineaţă, foarte de dimineaţă, aveam de luat feribotul înspre Ullapool, pe insula principală). Unde mai pui că era cam frig, cam umed şi noi aveam un cort ud în spate.

 

Heb Hostel a fost varianta perfectă în acea zi, în care toate s-au legat. Pentru că, după ce ne-am lăsat bagajele acolo, am făcut niscaiva cumpărături (eram cam lihniţi de foame) şi am prins autobuzul care mergea înspre Carloway. Pe o vreme pe care localnicii o numesc dreich [un amestec de ploaie mocănească şi vânt şi ceaţă], noi o porniserăm vesel înspre Carloway Broch, una dintre cele mai bine păstrate astfel de construcţii din Scoţia [mai existând unul mai bine păstrat doar în Insulele Shetland]. În fapt, un broch este o construcţie tubulară, fără ferestre, cu scop de apărare, ce se întâlneşte doar pe teritoriul Scoţiei de azi şi care datează de prin Epoca Fierului. Cam un pic peste două mii de ani. Cu un centru de interpretare gol şi cu niciun alt vizitator prin zonă, ne-am bucurat singuri de priveliştile ce ne-au fost oferite la urcarea pe pereţii broch-ului, apoi am hotărât să avem parte şi de o altă perspectivă de pe unul din dealurile din apropiere. Vântul bătea cu putere, mai-mai să ne doboare, însă a meritat!

 

Ne-am îndreptat înspre drumul principal, savurând After Eight-urile pe care ni le achiziţionaserăm mai devreme şi am constatat cu stupoare că autobuzul spre ultimul obiectiv al zilei ar fi trecut pe acolo doar peste câteva ore, chiar înainte de ora închiderii la Centrul de Interpretare Callanish, căci într-acolo ne îndreptam. Am continuat tradiţia din ultimele zile şi am decis să parcurgem pe jos cele 6 mile (cam 9 km). Am trecut prin pânze de ploaie cu picuri mari, prin unele cu picuri mărunţi, prin sate cochete, pline de oiţe curioase (şi sperioase, în acelaşi timp), iar în final, am ajuns şi la Callanish. Din sat a mai trebuit să mergem cam 3 sferturi de milă şi apoi am făcut o dreapta largă. Le zărisem deja: Callanish Standing Stones, construcţie misterioasă ce se presupune că este mai veche chiar şi decât Stonehenge, având undeva pe la cinci mii de ani. Este ciudat cum, la o distanţă de un continent întreg, Sarmizegetusa noastră Regia şi Callanish Standing Stones se pare că ar fi avut, în fapt, acelaşi scop principal, de observare astronomică. Setul principal de pietre este uşor accesibil, pe dealul plin de iepuri din spatele Centrului de Interpretare aferent. Sunt mai multe astfel de seturi de pietre în zonă, însă acesta este cel mai impresionant. Pe http://www.walkhighlands.co.uk/ se pot găsi diverse trasee de trek pentru interesaţi şi curioşi. Îmi dorisem atât de mult să ajung aici, însă atingând pietrele şi plimbându-mă printre ele, am simţit atât de multă tristeţe şi o atmosferă atât de încărcată, încât m-am întristat şi eu. Am mai schiţat un zâmbet în colţul gurii doar când am dat peste Matthias, fotograful german care ne însoţise pe autobuzul înspre Carloway şi care era foarte surprins să ne vadă acolo: „Adică cum aţi mers pe jos?”...

 

Am luat toţi trei autobuzul spre Stornoway (ultimul!), noroc că vine să ia vizitatorii chiar din faţa centrului, şi am ajuns cu bine înapoi în civilizaţie. După o discuţie foarte drăguţă cu proprietara hostelului, care vizitase Braşovul în urmă cu câţiva ani, am ieşit să mâncăm şi să colindăm un pic prin colorata capitală a insulei. Cu un ochi la ambarcaţiunile din port şi cu un altul la iepuraşii care se pare că împânzeau şi dealul pe care se găsea Castelul Lews (în renovare, din păcate), ne-am făcut şi ultima plimbare a zilei şi am poposit la un restaurant thailandez foarte simplu, dar ale cărui specialităţi ne erau cunoscute... şi chiar a mers de minune un pad thai înainte de culcare şi de ultimele cumpărături.

Distracţia ultimă a fost că, singuri în camera noastră mixtă din hostel – aşa a vrut destinul –, am reuşit să ne uscăm cortul şi prosoapele şi să ne pregătim cum trebuie pentru restul călătoriei. Asta până dimineaţă la 5:00 când, în drum spre terminalul de feriboturi, un domn taximetrist în vârstă a oprit să ne spună cu un accent greu de dibuit „I don’t think there are any crossings today”. Am crezut că glumeşte, însă am înţeles că nu era cazul când am văzut semnul mare cu „Ferry cancelled” la intrarea în terminal. Ce era să facem la ora aceea? Ne-am întors la hostel şi ne-am băgat în patul călduros. Eram blocaţi şi izolaţi pe o insulă în Atlantic. Dar asta este o altă poveste.