Celor care susţin că urcuşul pe Stromboli-i uşor

...eu le răspund că „_ _ _ _ _ _ _  _ _ _ _ _”. Dar nu, nu ăsta-i locul unde să vin eu cu vulgarităţi, mai degrabă aş vrea să vă prezint toată aventura aşa cum am luat-o, cu un zâmbet mare pe buze.

Poate că nu credeaţi/ştiaţi asta despre mine. Mi se pare greu şi nenecesar să mă caţăr pe munţi şi nu îmi place, mai ales dacă la final nu mă aşteaptă o privelişte extraordinară/vreun castel misterios/niscaiva animăluţe zglobii. Eu iubesc Apa şi las teluricul pe seama celor ce sunt mai ancoraţi în el, căci pentru mine provocările sunt percepute altfel şi vin pe alte căi. Şi, dacă tot vorbim despre elemente, probabil că Focul [e drept că, în combinaţie cu mult Pământ] m-a atras înspre aventura pe Stromboli. M-am gândit că ar fi un detour interesant, un tur mai altfel al Siciliei decât cele clasice.

Aşa că iată-ne, după o zi nebună în care traversaserăm toată coasta estică a Siciliei din sud şi până la nord, cu mai multe opriri, iată-ne în portul Milazzo, la prima oră. Destinaţia: Insulele Eoliene, mai cu seamă Stromboli. De-abia achitasem biletele şi doamna îmi spune „Ştiţi, nu, că drumul spre Stromboli nu este garantat?”. Ce?? Bineînţeles că, adormită cum eram, am înţeles cu totul altceva. Apoi, când Căpitanul, om înalt, încărunţit de lupta cu vântul şi cu valurile, a venit să întrebe dacă sunt pasageri pentru Stromboli, am început să îi explic că eu comunicasem prin e-mail cu o angajată de-a lor, care îmi spusese că pot să îmi iau biletul direct, înainte de plecare, că nu trebuie să rezerv... i-am turuit la fel şi când m-am urcat pe vas. Mi-a zâmbit rezervat şi mi-a spus „Ci proviamo”. Eu tot nu înţelegeam, însă am început să înţeleg când am ieşit din port, din golful ferit, mai exact. 45 minute m-am simţit ca într-un parc de distracţii. Şi vinovată că am insistat, pentru că ştiu prea bine că cu apa nu ne jucăm. Cu hydrofoilul în care eram săream efectiv de pe un val pe altul, cu pauze scurte în care să-şi mai tragă răsuflarea stomacul nostru. Treaba era cam dificilă, dacă aici, la începutul drumului, situaţia se prezenta aşa. După oprirea la Vulcano, care a trecut aproape neobservată, ne-am întors la Lipari [aşa-i traseul], unde era buluc pe ponton. Oamenii fuseseră prinşi pe insulă de două zile de furtuna din larg şi cam aproape toţi [turişti elveţieni, îl auzeam pe ghid cum încerca să îl înduplece pe căpitan să îi ducă la destinaţie, susţinând că totul era dinainte plătit, în fine...] doreau să ajungă unde ne doream şi noi. Cu ambarcaţiunea plină-ochi şi cu bagajele în mijloc [acum, pe bune, cine vine pe o insulă vulcanică cu trollerul?], căpitanul a zis să încerce o altă abordare şi, cu riscul de a ajunge mai târziu şi de a sări peste oprirea la Ginostra, de partea cealaltă a insulei Stromboli, am mers foarte încet. Vedeam însă valurile mari, care pun pariu că, luate la viteză maximă, ar fi făcut să vomite pe puţin o treime dintre pasageri. Am oroare de comercial, am oroare de oamenii care nu vor să înţeleagă că ceva nu se poate, însă probabil că tocmai aceştia ne făcuseră să ajungem, într-un final, pe insulă.

Neagră, neagră ca plajele din Islanda de sud, cu vârful vulcanului arătând aşa, dacă stau să mă gândesc, ca moţul de la briochele siciliene. Era cald. Ni se făcuse foame şi sete, aşa că în restul de ore ale dimineţii am mâncat. Extraordinar, aş putea spune. După carciofi, caponata şi brioche con gelato, în acordurile lui Eros Ramazzotti, a urmat siesta, apoi o vizită în partea de sus a satului, ca să vedem de unde şi la ce oră se pleacă mai exact pe vulcan. Cum stă treaba? Până la 400m ai voie să mergi singur; după această altitudine, îţi este interzis, din motive de erupţii. Sincer, de pe urma discuţiilor din aceeaşi seară cu ghida noastră, mi-a recunoscut că nu prea avea mare lucru să ne facă în afara fugii din calea lavei, partea bună fiind că se păstra legătura mereu cu staţia de bază şi ei aveau ştiri despre activitatea vulcanică. Aşa că trebuie să plăteşti o companie şi să urci cu ei. Şi aici e o poveste mai lungă, cu rivalităţi şi chestii destul de urâte, nu vreau să intru în ea. Important este că ai noştri mutaseră ora la 15:30 în loc de 16:00-16:30 cât fusese stabilită pe e-mail. Cu magazinele închise [ne trebuia apă], am mai rătăcit noi pe străduţele înguste, fermecătoare şi turcoaz, dar cum toate suvenirurile erau aşa de scumpe, am decis să ne reîntoarcem la hotel şi să ne pregătim bagajele, amuzându-ne pe drum de mini-vehiculele care de-abia îşi făceau loc printre case.

Aveam emoţii, îmi doream să ajung în vârf, să nu mă fac de râs [!], să văd exploziile, mi se părea interesant. Cu lanternă, tricou de schimb, dulciuri şi apă [achiziţionată de la hotel, în cele din urmă], am ajuns şi la punctul de întâlnire. Ni s-au dat căşti [în caz de erupţii şi de roci împroşcate de vulcan] şi am pornit-o. Aveam singura femeie-ghid, din nordul Italiei, părea de treabă şi mi-a plăcut din prima, ne-a explicat ce urma să facem, care era structura traseului. Şi m-a şi lăudat pentru accentul meu în limba italiană. :) Eu funcţionez bine când sunt motivată [pozitiv]. Prima parte din drum a fost prin sat, ştiam că apoi va fi foarte umed, pentru că urma să traversăm o porţiune cu un soi de bambus neindigen, dar care cam pusese stăpânire pe baza vulcanului. E o senzaţie tare ciudată să te aştepţi la negru şi uscat şi să dai de foarte mult verde şi de umed. Simpatica noastră ghidă ştia să se facă plăcută, îi gustam abordarea [noi eram 15 în grup, dar pe vulcan, în ziua aceea, şi din cauza zilelor în care nu reuşise nimeni să mai ajungă pe insulă, erau foarte multe astfel de grupuri şi unii ghizi erau cam nesimţiţi şi te cam făceau să-ţi treci peste limite, luaţi-o cum vreţi...], să stea mereu mai la urmă, ca să ne poată da explicaţii. Curând după trecerea barierei de 400m, am început să călcăm numai pe roci şi cenuşă şi – simţisem eu că ceva era necurat – eram cu 30 de minute mai rapizi decât un urcuş normal. Şi atunci a început ploaia. Dar o ploaie nu ca toate ploile, ci una extrem de sănătoasă, de, la finalul ei, că – în cele din urmă s-a oprit –, îmi puteai stoarce tricoul, fără să exagerez, şi ar fi curs apă, mult şi bine. Acum era răcoare, prea răcoare. Mie îmi plăcea, dar... dau să îmi schimb hainele, rucsacul meu şi conţinutul erau ude-leoarcă. Făcusem prostia să îmi scot pelerina şi să mi-o întorc pe dos şi acum era udă peste tot. Am continuat să urc, mă mai delectam povestind cu un simpatic argentinian şi cu prietenul lui german, mai strângeam o pietricică cu o franţuzoaică tare de treabă – am vorbit multe limbi în seara aceea pe Stromboli. Dintr-o dată însă, am văzut că lumea se oprise. Un domn mai în vârstă dintr-un alt grup căzuse foarte rău, era plin de sânge şi îl pansau. Până la urmă, a hotărât să continue urcuşul, eram aproape de vârf. Doar că pe coastă, am început să simţim vântul. Aerul. Udă cum eram, combinaţia cu ceaţa şi cu cenuşa vulcanică nu era dintre cele mai fericite, aşa că Marcel mi-a dat gecuţa lui. Pe platou, nerăbdătoare să ajung în vârf, am fost reasigurată de ghidă că mai sunt 10 minute. [Eeeh, aşa îmi plac mie oamenii – să îţi zică ce mai este de făcut, unde te găseşti, doară ei au mai făcut asta de multe ori, când tu eşti la prima încercare...] Şi ajungem! Ceaţă. Vânt. Brrr... Mai în glumă, mai în serios, mă cam luam de Marcel că mă adusese pe Stromboli... pentru ce?!... Săracul era aşa de înfrigurat că îşi săpase un crater în care aburii îl încălzeau şi curând i s-au alăturat mulţi membri ai grupului nostru, în timp ce eu glumeam cu ghida şi cu argentinianul că în curând acel crater va deveni atracţia principală a insulei. Ei îi părea sincer rău că unii oameni veneau de foarte departe şi că nu vedeau nici măcar o explozie. A fost şi cazul nostru, dar nu am fost tristă. Am mai tras o porţie de râs când, în mijlocul unei poveşti despre cum un tip o ceruse de soţie pe iubita lui, pe vârf, cu câteva seri înainte, au apărut, din senin, nişte băieţi, în papuci, foarte miştocari, dar simpatici. „Cum aţi ajuns voi aici?” i-a întrebat ghida noastră. „Cu barca” a fost răspunsul. Şi, când, râzând, a insistat, i s-a răspuns „Per sbaglio”. Sunt şi acum curioasă dacă au primit sau nu amendă, erau prea simpatici pentru asta, oricum! Am coborât pe un alt traseu, unde am glisat prin cenuşă, ca pe snowboard. Şi mi-a rămas cenuşă pe peste tot, cred că am mai adus şi în ţară. La un moment dat, am dat din nou de domnul în vârstă, care mai căzuse o dată. Doctoriţa austriacă ce-l ajutase mai înainte îl curăţa din nou. Ne-am oprit şi noi, Marcel a ajutat cu şerveţele umede, eu am ajutat cu o traducere [era francez domnul], apoi, pierduţi de grup, am finalizat traseul singuri. Am ajuns în siguranţă în sat şi am dat nas în nas cu ghida noastră, care, îngrijorată, dorea să vină să ne caute. A fost uşurată să ne vadă şi ne-am cerut şi noi scuze, spunându-i toată tărăşenia.

La final, au mers de minune o pizza şi un tiramisu şi un duş cald.

În seara aceea, mirosea divin pe străduţele acelea înguste din Stromboli, era parfumul unei flori pe care nu am identificat-o încă.

Şi mă simţeam bine că ajunsesem pe vârf şi înapoi, chiar dacă zărisem numai preţ de o fracţiune de secundă un licăr de Foc.

Aaaah, şi să ştiţi că am primit o gecuţă rezistentă la intemperii nouă, în avans pentru ziua mea de naştere, de la Marcel. Poate o să o folosesc cu succes pe un alt vulcan. În Nicaragua, la anu’? :)