România nu se formalizează

Am avut multiple idei legate de acest articol, care gravitau în jurul sentimentului de bine şi de mândrie pe care mi-l dă apartenenţa la neamul pe care îl am, apoi blestemului pe care uneori cunoaşterea multor limbi îl poate reprezenta şi culminând cu o nouă călătorie în Vest – precedată de o zi petrecută tot aici, la Est.

Sunt cumva atât de fericită când vorbesc despre români în călătoriile mele – în Albania, mulţi dintre oamenii pe care i-am întâlnit aveau câte-un prieten român, faţă de care se simţeau apropiaţi, dobândit cel mai frecvent în urma perioadei de lucru în Italia. Zâmbesc înăuntrul meu când mi se spun lucruri frumoase despre poporul meu, pentru că ştiu că sunt adevărate. În nordul Germaniei, am întâlnit un italian care m-a ajutat foarte mult [va continua] şi care mi-a spus că îi plac foarte mult românii pentru că, în opoziţie cu locuitorii ţării care-l găzduia şase luni pe an, sunt foarte deschişi şi te poţi apropia într-un timp scurt de ei. Şi suntem dornici să ajutăm.

Mă găseam deja de câtva timp în microbuzul spre Comana, împreună cu prietena mea Luisa, a cărei zi de naştere urma să o sărbătorim acolo, şi tantile din sat deja ne dădeau sfaturi unde să coborâm, împreună cu indicaţiile spre Parc, la destinaţie:

„Vedeţi pădurea ’ceea? Mergeţi drept înainte, până la ea!”

Eram doar noi, într-o vineri călduroasă de care am fi putut întrucâtva scăpa doar la adăpostul copacilor. Aşa s-a şi întâmplat – verzi, cu licăre mai mult sau mai puţin regulate de lumină, cu căsuţe construite pentru păsărele, cu un traseu nicidecum greu – dar dubios marcat –, aşa au fost cele câteva ore ale noastre acolo. La un moment dat, am hotărât să ne întoarcem, pentru că riscam să pierdem microbuzul spre Bucureşti, apoi, ca într-un joc de domino – trenul spre Braşov şi avionul spre Dortmund de a doua zi.

Cărarea noastră însă parcă dispăruse, ca în Hansel şi Gretel. După douăzeci de minute, am riscat şi am găsit-o, bazându-ne pe GPS-ul care ne şi nu ne ajuta. Am mai dat greş aproape de ieşire, însă acolo am dat din nou peste nişte doamne mai în vârstă care ne-au ajutat. Fusese o panică indusă, aşa i-aş spune, dar mie şi Luisei nu ne plac lucrurile banale.

Mi-e drag tare, călătorind prin diverse locuri ale ţării, să dau peste acelaşi ritm molcom, menit să te ghideze şi să îţi arate că eşti în afara oricărui pericol. Nu la fel mă simt, de pildă, când circul în Ungaria vecină. Vorbesc şi limba şi am şi ceva sânge de-al lor ce îmi curge prin vene, dar am dat şi peste situaţii penibile, când, de pildă, angajaţii vreunei benzinării îşi dau coate privindu-ţi rochiţa mai vaporoasă şi mai transparentă [deh, e vară, oameni buni!] şi comentează de zor văzând că ai coborât dintr-o maşină cu numere de România fără a-şi da seama că, în fapt, înţelegi tot ce îşi spun. FYI: românii nu au nimic cu voi, vă alimentaţi singuri orice convingeri istorico-teritoriale aţi avea legate de noi.

Am momente când încerc să îmi astup parcă urechile, cum face micuţa mea chinchillă, ca să nu aud ce se discută, pentru că înţeleg atât de multe graiuri. Ori încerc să mă detaşez şi să trăiesc experienţa ca şi cum nu aş înţelege niciun alt cuvânt în afara celor rostite în propria-mi limbă. Mai detest şi să fac pe interpretul în diverse colţuri ale lumii, cu precădere în Ungaria. Pentru că o simt cumva ca pe o obligaţie şi am prieteni bilingvi care mi-au mărturisit că se simt la fel. J Lucrez în fiecare zi cu acest instrument, care este cuvântul, şi aş prefera ca măcar în călătorii să pot savura totul şi să vorbesc o limbă doar pentru că simt cu toată fiinţa că aş vrea asta.

În ultima călătorie, am vorbit 5 limbi. Mi-a făcut plăcere şi m-au ajutat foarte mult! M-am bucurat chiar să vorbesc româna şi am apucat să o fac în două rânduri. Îmi place să întâlnesc români în drumul meu; îi întreb de unde sunt şi încotro se îndreaptă şi întotdeauna găsesc pe chipul lor trăsăturile unui popor bun, care, cu toate că are şi el părţile lui mai proaste, este de apreciat pentru cele în care excelează.

Simplitatea cu care poate rezolva problemele, inventivitatea cu care se descurcă oriunde şi oricând, naturaleţea cu care – chiar şi într-o ţară super-pusă la punct – se bucură de lucrurile mici: o ploaie fără umbrelă, un mic dejun fără cleşti de prins cornuri, un zâmbet senin şi fără ascunzişuri. Pentru că nici românii nu se formalizează.

 

© Text & fotografii: Olivia-Petra Coman