Despre fluturi căzuţi • Episodul 4

În afara României, Albania a fost ţara care ne-a primit cel mai bine.

Mi s-a părut şi că, în ciuda greutăţilor, albanezii, aidoma nouă, şi-au păstrat felul uşor de a lua lucrurile. Nu degeaba o pătrime dintre aceşti oameni au origini vlahe.

Cum, însă, fiecare pădure-şi are uscăturile, păţania ce m-a întristat a avut loc aproape de finalul celor în jur de 20 de ore petrecute în Albania. Eram, în sfârşit, la pas (vorba vine) prin Shkodra, oraş cu care împărţeam o mai veche istorie, dar în care nu pătrunsesem până acum vreo 2 luni şi jumătate.

Marcel găsise cofetăria unde se spunea că-i cel mai bun trileçe din oraş. Cum să nu mergem! Parcăm greuţ, pe o stradă arhicirculată, aşa că mândrul rămâne în maşină şi eu mă duc cu ultimii bani lichizi să iau prăjiturile. Văd un afiş pe perete, o cucoană între două vârste care îl dojeneşte pe tânărul care se bagă în faţa mea, apoi văzând că nu ne înţelegem ca şi limbă şi că eu nu înţeleg ideea de pe afiş, mă repede, îmi face cu mâna „Bye bye” sau, cum am interpretat-o eu, „Dispari, nu avem nevoie de străini pe aici”. Ce? [Mai aveam de gând să cumpăr şi îngheţată, cel puţin, pentru că preţul era pe kilogram, înţelesesem când mi se dăduse restul de către doamna narcisistă. Mi se tăiase – asta am scris şi în recenzia pe care le-am făcut-o cu toate că, da, trileçele fusese unul dintre cele mai bune mâncate vreodată. Adică m-a lăsat cu gura căscată.] Unde este ospitalitatea albaneză pe care o îndrăgesc atât de mult?

Avea să revină chiar înaintea trecerii în Muntenegru, pentru că Albania, în mod similar Iranului, nu m-a lăsat niciodată supărată pe ea. ♥

Dar aceasta este o altă poveste, una cu Fluturi.

 

 

Cum o fi să rămâi fără cazare într-una dintre ţările tale preferate şi să simţi că eşti martorul unui film prost?

Păi, uneori planul de acasă nu se potriveşte cu planul din târg (şi zăboveşti mai mult prin Albania ori opreşti şi în Muntenegru).

Dar de aici până la a nu privi şi din perspectiva oaspetelui, de a nu-l primi când te anunţă că ajunge puţin după miezul nopţii pentru că „poarta scârţâie şi vecinii se plâng şi nu sunt prietenoşi” şi de a crea foarte multă dramă şi de a-i spune omului prin mesaje cât de dezamâgit(ă) eşti... e cale lungă!

Noi cam asta am păţit.

Prietena noastră dragă oricum zbura de la Zagreb spre Mostar şi nu îşi închipuia mica dramă prin care treceam. 😊

 

 

Adăugaţi la această situaţie faptul că, la intrarea în Albania dinspre Muntenegru, deşi eu ştiam că opţiunea se va activa automat (foloseam două opţiuni, pentru că minunaţii de la Orange au tot schimbat grupele de ţări care beneficiază de opţiuni speciale de roaming), am primit brusc şi dintr-o dată un mesaj că am depăşit limita de trafic de 40 EUR (ce?!) şi că mi se va bloca accesul la Internet. Bun aşa!

Deci, eu, practic, că opţiunea cealaltă chiar mi se activa automat (pentru Serbia şi Muntenegru), am stat fără net chiar şi plătit fiind şi chiar şi în UE (vezi Croaţia şi Ungaria). La întoarcere, m-am certat cu cei de la Orange, am vrut să renunţ la contract. Unde să mă şi duc? Toţi sunt globalişti şi la fel ca şi politici. Într-un final – asta a fost paranteza –, au acceptat să îmi plătesc eu doar opţiunile cele două, iar restul de bani mi i-au returnat. Să zicem că acum suntem într-o relaţie mai bună, tolerez această companie.

Aşadar, aveam nevoie de wi-fi să ne căutăm cazare. Le mulţumesc şi-acum – şi va apărea această poveste şi pe Dependentă de fluturi – domnilor de la benzinăria din Podgorica că ne-au lăsat să le folosim reţeaua.

Ca să vezi, uneori te ajută mai degrabă muntenegrenii decât bosniacii (multe sunt de spus legat de starea generală a lor, care nu sunt aşa cum s-au arătat inclusiv la meciul cu noi; va urma).

Iar, la final, am găsit o cazare la reducere, cu mic dejun inclus, am putut împărţi aceeaşi cameră cu draga noastră prietenă şi... a fost mai bine, am această credinţă decât ar fi fost în celălalt loc.

Aici, am fost aşteptaţi şi primiţi, nu scârţâiau uşile şi... până la urmă, nu contează nimic altceva decât INIMA cea mare a unui Om. ♥

 

 

Tot în Mostar eram, la una dintre brutăriile descoperite de noi în urmă cu 2 ani. Doar că acum urechile noastre nu înţelegeau doar cuvinte disparate în engleză.

(Iarăşi, nu înţeleg de ce în domeniul acesta unde ochii poftesc şi inima cere – sau, mai bine zis, stomacul –, nu ţi se îngăduie o clipă să te uiţi de sus până jos în vitrină. Nu de aceea le-au copt? Sau graba aceea nebună este tocmai proiectată în multe locuri să nu îţi dea ocazia, ca şi în matrice, să observi ce se întâmplă în fapt?)

Aşadar, prietena noastră a auzit nişte vorbe aruncate între două dintre vânzătoare.

„Uită-te pe bon” mi-a spus, la ieşire.

Şi avusese dreptate – pe bon „trona” o pâine pe care nici nu o doriserăm, nici nu o primiserăm. S-a dus înapoi şi i-au dat banii, cerându-şi scuze şi spunând că fusese o greşeală.

O „greşeală” care pun pariu că nu a fost singulară şi care ne-a urmărit în iulie, august şi septembrie. Nu credeam că voi păţi vreodată aşa ceva în ţara ce-o iubesc atât!

Am văzut şi am simţit că în Bosnia şi Herţegovina starea generală a oamenilor s-a înrăutăţit pe fondul scumpirilor care au fost programate să cuprindă întreaga lume.

Cu toate acestea şi mai ales în astfel de momente, ar trebui să recunoaştem duşmanul comun şi împotriva lui să întoarcem „armele”, nu să ne sabotăm unii pe alţii. Dacă, însă, cum spune David Icke, trăim într-un joc ale cărui reguli nici măcar nu le cunoaştem, foarte mulţi oameni, din păcate, recurg la gesturi pe care conştient nu le-ar repeta.

Ştiu că lucrurile se vor schimba şi voi avea răbdare să vină acea schimbare în conştiinţa oamenilor!