A doua zi: Wuppertal

Sunt un copil. Şi voi rămâne întotdeauna aşa! Pentru că îmi place, mi se potriveşte şi îmi permite să îmi trăiesc viaţa cu toată bucuria pe care mi-o cuprinde sufletul.

Copiilor le plac trenuleţele, nu? Şi cred că ar fi şi mai încântaţi de unul suspendat. Vorbim despre cel mai vechi monorail din lume. Normal că am plătit un permis pe toată ziua ca să merg să îl văd! L-am cumpărat direct din aplicaţie, includea transportul pe toată durata zilei – indiferent de mijloacele utilizate – în întreg landul respectiv şi era mult mai ieftin decât un bilet dus-întors Oberhausen-Wuppertal.

Da, după cum ştiţi de data trecută, aveam cartierul general în Oberhausen şi călătoream în locurile care-mi făcuseră cu ochiul încă de acasă. Nu aveam eu prea mare tragere de inimă să parcurg din nou de una singură distanţa până la gară, aşa că Marcel al meu m-a lăsat acolo cu maşina. Am intrat, ştiam că trebuia să schimb în Düsseldorf sau în Essen. Şi mă uitasem şi peste orare, aşa că, vâzând că trenul spre Düsseldorf avea întârziere, îmi era destul de clar că aveam şanse mari să pierd şi legătura către Wuppertal. Destul de relaxată după frumoasa zi din Xanten, am zis că pot aştepta câteva minute în plus ca să fiu sigură că nu aştept mai mult într-o altă gară. M-am dus pe peron (era acelaşi cu cel din ziua anterioară) şi m-am aplecat să îmi iau un pachet de gumă de mestecat de la un automat. Şi, cum mă concentram să plătesc, aud dintr-o dată:

-          Entschuldigen Sie bitte!

Ridic ochii. Era un tip de culoare care mă privea fix.

[Să ne înţelegem un pic. Ca fiecare om, am şi eu slăbiciunile mele. Mi-au plăcut mereu bărbaţii de culoare. Ca stil în îmbrăcăminte, dans, atitudine. Şi apoi, mi-au plăcut mereu blonzii cu ochi albaştri. Mai exact, din punctul acesta de vedere, am fost mereu între Wesley Snipes şi Daniel Craig. Mmmm... Trecem însă peste şi încercaţi să mă înţelegeţi. Eram, până la urmă, o femeie singură într-o gară străină. Şi-mi doream să am grijă de mine.]

-          Nu vorbesc germana. [Adevărul e că o înţeleg foarte bine, după cum am scris şi acum două săptămâni, şi, dacă mă străduiesc tare, pot să o şi vorbesc. Nu era însă ocazia pentru lamentări. Faţa i s-a luminat, ca şi cum s-ar fi simţit uşurat că nu sunt nemţoaică.]

-          Pot să îmi acorzi, te rog, două minute?

-          Îmi pare rău, mă grăbesc şi îmi pleacă trenul, am spus eu pe fugă, îndreptându-mă spre unul dintre vagoane. [Nici măcar nu ştiam dacă era trenul meu.]

Am întrebat nişte blonzi de-ai mei dacă era trenul spre Essen şi, ulterior confirmării lor, m-am urcat în el. M-am aşezat lângă unul dintre geamuri şi mi-am scos telefonul ca să mă mai uit peste poze. Când ridic ochii din butonat, mă trezesc în faţa mea cu acelaşi tip de culoare. Eram foarte suprinsă. Şi „foarte” e un understatement.

-          Mi-ai spus că nu vrei să vorbeşti cu mine, dar nu am putut să te las să pleci.

[Eu tot nu spuneam nimic, încă nu îmi venea să cred.]

-          Mi-am pierdut trenul spre serviciu, dar nu îmi pasă. Te-am văzut, mi-ai părut foarte frumoasă şi diferită de femeile pe care le văd aici.

-          Unde lucrezi?

-          În Düsseldorf.

-          Tu unde mergi?

[Era sigur să îi spun?]

-          Wuppertal.

-          Aha... Wuppertal.

-          Olivia.

-          Bobby.

-          De unde eşti?

-          Din Nigeria. Dar tu?

-          Eu sunt româncă.

-          Wow. Româncă?... Eşti prima româncă pe care o cunosc. Locuieşti în Oberhausen?

-          Oarecum. Pentru încă 5 zile. Călătoresc pe aici.

-          Mi-ar plăcea să te scot la o cafea, să ne întâlnim, să mai povestim.

-          Sunt cu iubitul meu aici.

-          Dar eu nu vreau nimic de la tine, nu în sensul acela. Vreau să îţi fiu prieten.

[Am râs. Auzisem asta de mult prea multe ori.]

-          Putem ţine legătura? Îmi poţi da numărul tău de telefon?

-          Nu.

-          Hai, te rog!

[Ca să nu par atât de rea, mi-am scos cartea de vizită de călător, care nu are id-uri de Facebook, Skype sau altele asemenea, şi i-am dat-o.]

-          Şi asta este adresa ta de e-mail?

-          Da.

-          OK, îţi mulţumesc.

Mi-a zâmbit, s-a ridicat şi a plecat.

-          Să nu uiţi niciodată cât eşti de deosebită!

O astfel de întâlnire te flatează. Mai ales că foarte mulţi dintre bărbaţi sunt din cale-afară de intimidaţi de mine şi de-abia şi-ar găsi curajul să îmi vorbească, d-apăi să mă urmărească împotriva voinţei mele! Mda. Zâmbeam. Câte întâmplări de călătorie de acest fel voi mai atrage oare? Uneori simt că parcă toate mi se întâmplă mie! [Sau oare vreau să mi se întâmple?]

Am schimbat la Essen şi apoi m-am bucurat de drumul mai lung câtre destinaţia finală. Când am ajuns, mi s-a părut incredibil de industrializat oraşul. Gri şi cumva încâlcit şi dubios. Contribuiau şi norii la toată imaginea aceasta. De abia am reuşit să ies din gară [şi nu numai eu], se făceau renovări. M-a ajutat o localnică, la final, tot ea indicându-mi de unde să iau monorailul.

Prima tură a fost faină, dar un pic aglomerată. Mă încânta ideea că treceam pe deasupra râului Wupper şi că simţeam foarte puţin înclinaţia la curbe. Era haios! Copilul din mine era fericit! Am tot urcat şi coborât la capete, de cred că, în total, am depăşit două ore suspendată. Conductorii mă ştiau deja şi îmi zâmbeau, iar controlorul nu comentase absolut nimic la prezentarea biletului pe tabletă. Eram în legalitate!  

Oraşul însă tot nu mă inspira, cu toate că îmi selectasem nişte restaurante şic vegane de cu seară, aşa că m-am dus la gară şi m-am întors la Oberhausen, tot prin Essen.

Ajungând devreme, m-am răsfăţat cu o plimbare până la hotel. Ajunsă acolo, am realizat că aveam deja o cerere de prietenie pe Facebook şi câteva mesaje.

Seara, după ce le-am povestit băieţilor curiozităţile zilei, am revenit cu picioarele pe pământ şi le-am propus o ieşire la cel mai lăudat restaurant din Oberhausen. Polonez. Chelneriţa mi-a încurcat comanda şi mi-a adus un fel de mâncare conţinând carne. A revenit la masă în vreo 10 minute cu acelaşi fel, minus carnea. Eram aproape sigură că nu mă ramolisem într-atât încât să uit ce comandasem, mai ales că mă uit asupra fiecărui ingredient în parte, întotdeauna. M-am enervat, simţindu-mă luată de proastă, m-am ridicat şi, în văzul tuturor (eram pe terasă), m-am dus şi i-am trântit farfuria în braţe, spunându-i să nu se aştepte că voi plăti ceva.

Au încercat să mă îmbuneze, dar nu au avut cu cine. Pe româneşte: eu unde scuip, nu mai ling.

Băieţii au venit cu ideea salvatoare de a savura un ştrudel cu mere. Asta am făcut. Şi am realizat că, indiferent de cât de mult ai iubi ciocolata sau ideea de a trăi cu prea mult spunk, uneori vanilia, calmul şi ţânţarii sunt exact ce îţi trebuie după o zi plină!

    

Text & fotografii: © Olivia-Petra Coman