View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Tuesday, 10 January 2017

Prima zi: Xanten



Sunt mai multe de specificat, acum, la început de an. Ştiu, am fost în multe locuri şi am avut multe de spus; în consecinţă, am cam rămas în urmă cu anumite articole, perioade şi călătorii. Aici s-ar include şi călătoria în care m-am simţit, în fapt şi în mod surprinzător, cel mai bine anul trecut: prin Germania şi Luxemburg.
Jumătate din această călătorie am petrecut-o singură, pe drum. Gustul de a rătăci singură prin lume îl deprinsesem în septembrie 2011, când m-am mutat pentru scurt timp în Scoţia pentru studii. E ceva minunat să te afli singur, doar cu tine, într-o aventură – îţi creşte încrederea în tine, îţi dai seama că eşti descurcăreţ, creativ, că oamenii sunt, de fapt, buni, în mare parte, că şi un eveniment neplăcut se poate transforma într-unul pe care nu-l vei uita niciodată, până la final. Că ajunge să fii cu inima deschisă şi cu zâmbetul pe buze şi lucrurile bune vor da buzna peste tine. Şi să călătoresc singură este varianta mea preferată de rătăcire, după călătoria în doi/două. Nu, nu mă plictisesc şi nu, nu mi-e frică. Singurul lucru care-mi lipseşte este împărtăşirea bucuriilor cu o persoană importantă din viaţa mea – şi atunci cheltuiesc mulţi bani pe telefon.
Plecarea mea în Germania se petrecea pe fondul unor atentate ce păreau să nu se mai oprească şi care se înregistraseră mai ales în sudul Germaniei. Părinţii mei – mama aproape plângea – erau foarte îngrijoraţi cu o seară înaintea plecării, eu iarăşi o vedeam diferit. Cred foarte mult în energii bune şi în faptul că atunci când nu crezi în aspecte rele, acestea te vor şi ocoli. Veţi înţelege mai bine din seria de 4 posturi în română, al cărei început îl marchează acest articol.
Aşadar, zburam la Dortmund împreună cu Marcel al meu şi cu Vlad. Ei – în scop de afaceri, eu – în scopul celei mai mari plăceri. Cartierul general: Oberhausen. Gri, sec, fără suflet parcă. Normal că nu puteam rămâne acolo – fusese arhisuficientă după-masa pe care i-o dedicasem. A urmat o zi prin Kettwig, Werden, Essen şi Duisburg – primele două: fermecătoare, ultimele două: absolut înfiorătoare prin cenuşiul lor [şi mă refer aici la toate aspectele care v-ar putea veni în minte].
Vroiam ceva diferit. Deşi nu era în plan iniţial, am ales să îi dedic o zi întreagă şi bine am făcut, căci cele mai luminoase amintiri de călătorie 2016 i se datorează. Ştiam de Xanten din Legendele Nibelungilor, îmi aminteam că fusese locul naşterii lui Siegfrid, cel ce se luptase cu dragonul şi o iubise pe Crimhilda. Vă amintiţi? Iar când e vorba de linia aceea subţire dintre istorie şi legendă, eu sunt ca şi cucerită.
Am fost cu o zi mai devreme să îmi iau bilet; a doua zi, am făcut o plimbare de vreo 3 km în ritm alert de la hotel şi până la gară. Stupoare. Îmi dau seama că biletul expirase deja. Dezamăgire. Am pierdut trenul şi m-am dus cu ochii în lacrimi la biroul de informaţii – nu îmi venea să cred că o începusem atât de prost. Am aşteptat ceva mai mult, însă doamna – chiar dacă părea de neînduplecat –, m-a ascultat, m-a înţeles şi mi-a emis un nou bilet [împreună cu orarul de tren], explicându-mi că biletele nu ar trebui luate cu foarte mult timp în avans pentru că sunt valabile pe o perioadă scurtă – 180’, aşa îmi amintesc – în care poţi ajunge la destinaţie. De învăţat învăţăm mereu. Mai aveam aproape o oră de aşteptat şi mi-am petrecut-o vorbind cu tatăl meu pe Skype – gara din Oberhausen le oferă călătorilor wi-fi gratuit.
Am plecat înspre Duisburg, în 5’ am ajuns, am coborât. Gara mi-o amintesc şi-acum – era foarte luminoasă şi liniştitoare, comparativ cu atmosfera apăsătoare pe care mi-o trezise acest oraş deunăzi. În alte 5’, a venit şi trenul spre Xanten. Am mers cu el cam trei sferturi de oră, perioadă în care peisajul desuet s-a transformat destul de brusc într-unul cu câmpuri gălbioare şi rotocoale de fân [deh, diferenţa de latitudine dintre ei şi noi, la final de iulie!] şi dealuri verzi ce începeau să amintească a Olanda.
Muzeul lui Siegfrid
Am coborât în gara micuţă, ce aducea a haltă mai mult, dar una foarte pitorească. De pe-acum mă obişnuisem deja cu privirile pe care mi le aruncau bărbaţii de culoare şi cei de origine arabă – când nu le-au plăcut acestora blondele cu ochi albaştri? Şi dacă nu v-a plăcut generalizarea aceasta din urmă, atunci haideţi cu mine pe potecile înguste! M-am dus direct la Muzeul lui Siegfrid, l-am savurat şi mi-a părut destul de bine închegat, cu toate că pe alocuri o idee prea comercial. M-am avântat în magazinul de suveniruri din clădire, unde am primit şi o hartă şi lămuriri asupra locurilor pe care le aveam în vedere. Cafeneaua cu nişte prăjituri ce îmi luaseră minţile şi la care visam era cam departe, aşa că am reconfigurat traseul. M-am lăsat pierdută, am colindat prin centrul plin de vâltoare, de bistrouri şi de un adevărat târg local, care părea regulat – era, totuşi, luni. Am plecat la „vânătoare” de mori de vânt – şi a lui Siegfrid mi s-a dezvăluit la capătul unei alei, iar în spatele ei se găsea o adevărată mare de verde, aşa cum puţine parcuri am văzut în lume. Brusc, cea mai mare dorinţă a mea a devenit să pot doar sta acolo o jumătate de oră, să pot savura mişcările încete ale palelor morii, să pot bea un strop de apă, să mă întreb dacă sunt iepuri prin apropiere şi să mă gândesc cum pot găsi Rinul.
Centrul Xantenului
Aşa că m-am rătăcit din nou, ieşind din Xanten şi dând într-o şosea – mama tocmai mă sunase şi era un pic nedumerită de ce urma să fac. Am vorbit cu localnici [ei – în germană (o înţeleg, dar nu o vorbesc), eu – în engleză], care m-au direcţionat înspre Rin. Să văd Rinul la Xanten fusese un mare vis. Mereu. Mi-era foame. Am zărit un semn de gelaterie şi am zis că ar putea fi soluţia perfectă şi pentru căldură. Intru. Cer. Şi întreb care-i drumul spre fluviu. Domnul care mă servise îmi spune că nu vorbeşte decât germană şi italiană. Comut pe italiană. Se bucură şi îmi explică.
Moara lui Siegfrid
Plec eu agale, cu îngheţata în mână; la un moment dat, apare o bicicletă în spatele meu. Era chiar proprietarul gelateriei. Aflu că este din Rimini, că are pauza de masă, în care zisese să facă şi el o faptă bună şi să mă direcţioneze pe drumul pietonal către Rin [crezuse că sunt cu maşina]. Povestim mult, aflu că îi plac foarte mult românii, spune că popoarele noastre se aseamănă. Mă duce aproape de capătul potecii şi îmi explică şi cum să mă întorc în oraş. Îi mulţumesc şi îl îmbrăţişez, sunt plină de energie pozitivă. Ajung pe un petec de verdeaţă, care-mi oferă şi umbra binemeritată, şi urmăresc mamutul. Mi se pare rapid, înşelător, fascinant – şi ce barje circulă pe el!... Zăresc în depărtare un caiacist care se luptă cu apele. Tabloul ilustrat este cel ce înglobează momentele cele mai high ale călătoriei.
Gelato...
Sunt cu gura până la urechi, mă reîntorc uşurel în oraş, găsesc o brutărie în drum spre gară. Aerul condiţionat, deşi necesar, este prea înţepător, aşa că îmi iau masa afară. Sorb din apa rece şi îmi recâştig forţele. Singura variantă este să iau biletul de la un automat – nu există niciun birou în gară. Trenul vine curând. Liniştea resimţită este înlocuită de îngrijorare atunci când un individ cu origini incerte, dar parcă totuşi sud-asiatice, ocupă locul de lângă mine şi se tot apropie de mine, ceea ce mă indignează, şi sunt pe punctul de a face scandal. Coboară. Dar Duisburgul pe care-l lăsasem luminos şi liniştit este plin ochi şi freamătă de energii şi nerăbdare. Trenurile au întârziere, iar eu sunt aşteptată în Oberhausen.
Până la urmă, ajung. Şi mă pregătesc pentru o nouă aventură.      


Text & fotografii: © Olivia-Petra Coman

No comments:

Post a Comment