Lacul Teletskoye – în inima Altaiului

Cam cât am visat eu să ajung în Altai?

Au fost ani şi ani...

Apoi, s-a ivit ocazia unui zbor incredibil de ieftin în Kazahstan şi festivalului de vulturi din vestul Mongoliei, pe care Marcel şi cu mine aveam ochii de mult.

Era ocazia perfectă să fie legate... cum altfel? Prin Altaiul rusesc.

Mda. Părea îndepărtat, încâlcit, aventuros – ingredientele perfecte pentru o călătorie reuşită!!

Realitatea s-a înscris cam în aceleaşi linii, cu toate că încâlceala am mai domolit-o, prin inimile mari ale localnicilor. În ciuda drumurilor lungi cu autobuzul, nebuniei şi du-te-vino-ului continuu, ne plăcea, ne plăcea mult. Regăseam ceea ce întâlniserăm mereu în Rusia, with a twist. Aveam, însă, nevoie de o zi de pauză, programată atunci când am stabilit, în mare, itinerarul. Pe 5 octombrie seara era musai să fim la Ölgii, în Mongolia.

Dar astăzi, astăzi eram în Gorno-Altaysk, aveam 1 oră şi jumătate pentru masă până când ne pleca autobuzul spre Artybash – şi cam atât de mult ne puteam apropia de cel mai mare lac din Altai.

Ne uitam în jur, la oamenii cu trăsături ce lăsau tot mai mult blondul şi ochii albaştri în urmă, fiind înlocuite de ochi specifici cazacilor, populaţia majoritară a regiunii. Deşi într-o zonă majoritar musulmană, nu mă simţeam deloc constrânsă ori apăsată de reguli. Se bea alcool fără ocolişuri, femeile şi bărbaţii păreau să trăiască pe picior de egalitate. Mă intriga. La fel cum au început să o facă acoperişurile căsuţelor colorate, ce s-au tot ivit pe drumul de 3 ore către lac. 

 

Şi pe care le-am tot zărit, cel puţin până când a apus soarele, în culorile toamnei de Asia Centrală.

Şi de ce mai apus am avut parte!...

Apoi, au început serpentinele.

Am ajuns în Artybash puţin după opt, însă liniştea era imperturbabilă, parcă. Am relatat în engleză poveştile ce ne-au marcat seara. Le voi relua în română, căci au fost impresionante şi hotărâtoare. Rămaşi ultimii din autobuz, şoferul nostru a dorit să ne cheme un taxi şi ne-a întrebat unde stăm.

„Gornoe Ozero.”

Însă niciun taximetrist nu a fost disponibil, aşa că am ajuns la baza noastră cum nu mulţi cred că au făcut-o. Cu autobuzul. Nu a vrut niciun ban binefăcătorul nostru. Dar eu nu voi uita niciodată fapta lui, cât de mult ne ajutase şi cât de mult bine ne făcuse.

Era pustiu în jurul lacului. Doamna care avea grijă de complex, la început arţăgoasă – fuseseră nişte neînţelegeri cu cazarea şi nu aveam o limbă comună în care să le putem rezolva –, s-a dat imediat pe brazdă, ba chiar a căutat o soluţie care să ne fie folositoare. Căbănuţa noastră era pe o culme – cochetă şi cu toate dotările ce erau necesare. S-a încălzit repede, iar noi am topit nişte ciocolată şi au ieşit nişte ciocolate calde minunate. Eram fericiţi.  

A doua zi, am luat-o molcom – simţeam că o merităm –. Un mic dejun simplu, cu vedere către lac, asezonat cu zâmbetele personalului. Apoi, am privit minute în şir roşcatul în nuanţe diverse, ce se oglindea în lac. Marcel a făcut fotografii.

 

Am plecat într-o mică drumeţie în jurul lacului. Studiasem cam ce se putea face în zonă, însă mai toate informaţiile de care mă lovisem deunăzi erau în rusă, aşa că nu îmi erau foarte clare.

Cu toate acestea, am dat peste poteca spre Cascada Trei Râuri (sau aşa ceva) şi a fost uşoară la început, mai apoi solul a devenit tot mai moale şi mai mocirlos şi mi-a fost tot mai greu să înaintez, căci alunecam. Am întâlnit câţiva ruşi mai în vârstă pe traseu (singurii văzuţi), care au renunţat pentru că nu aveau încălţări adecvate. Am ajuns însă la cascadă, ne-am bucurat, am cântat şi am revenit la drumul principal.

 

Am dat peste o mică plajă, însă pentru a ajunge la ea a trebuit să parcurgem din nou niscaiva teren mocirlos. Acolo am simţit ceva ce nu mai simţisem din Columbia şi ce am mai simţit de abia acum 10 zile, în Azore: m-am relaxat complet. A fost sublim.

Recomand încărcarea totală a bateriilor, de la 0, cel puţin o dată la 4-5 luni.

 

A trebuit să ne întoarcem la Gornoe Ozero, unde ne-am mai jucat cu căţelul cu care ne împrieteniserăm de dimineaţă şi care ne urmărea pe peste tot, ni s-a chemat un taxi şi am oprit în Artybash. Doream să colindăm satul (eu, una, speram să găsesc obiecte artizanale). Am coborât însă podul şi am ajuns lângă Biya – incredibil de albastră şi dătătoare de peşte. Unindu-se cu Katun, forma fluviul Ob, unul dintre cele mai mari ale lumii. Îmi amintesc şi acum de harta Asiei din clasa a VII-a, brăzdată de trei fire albastre ce se vărsau în Arctic. Ajunsesem să văd lacul din care izvorea primul dintre măreţele fluvii siberiene.

 

Nu îmi venea să cred... Din aceste realizări mă hrănesc eu – din faptul că pot conecta ceea ce am citit şi învăţat cu ceea ce trăiesc, din faptul că pot simţi, din faptul că pot interpreta.

La prânz, Marcel a servit unul dintre peştii locului, iar eu m-am mulţumit cu o omletă bine făcută. 

 

Apoi, am făcut cunoştinţă cu Yuri şi Sasha, cu care ne înţelegeam greu, căci nu vorbeau engleză, dar care erau real interesaţi să ne cunoască şi să ne vorbească despre frumuseţile Altaiului.

Autobuzul cu care am plecat înspre Gorno-Altaysk părea să se deşire, însă a fost scena unui mic scheci, cu un domn kârgâz care dormea de rupea locul, trezindu-se doar când încerca să îl înduplece pe şofer să oprească pentru o mică vizită în tufişuri. Domnul uzbec din spatele meu mai avea puţin şi dormea pe mine. Inutil să vă spun cât de beţi erau amândoi.

Şi mai era un domn cazac, vizibil incomodat de logoreea uzbecului, în momentele când se trezea. Sasha îi mai făcea semne acestuia din urmă să mă lase în pace, când se pornea să turuie în rusă şi eu ridicam din umeri. (Cred că era semnalul meu de alarmă, felul în care ceream ajutor. :P)

Până la urmă, ne-am înţeles. Am făcut uz de un translator online şi le-am arătat fotografii din Braşovul nostru, asta în timp ce încercam să nu cad cu scaunul care de abia se mai ţinea şi să nu vomit pe serpentinele acelea nebune. Făcuserăm un ocol multicultural şi a doua zi ne aştepta drumul prin sudul Republicii Altai. Şi noi îl aşteptam cu nerăbdare.