Despre fluturi | Episodul 9

 M-am reîntors. Cu fluturi şi mai mulţi, cu păţanii şi cu bucurie în suflet. Voi începe, aşadar, al nouălea episod al întâmplărilor de pe drum dătătoare de gânduri şi, încă o dată, speranţă. 9 este numărul meu norocos, aşa că o să iau – şi pe această parte – totul ca pe-un semn.

Poate a fost cel mai iniţiatic (de pot spune aşa) dintre drumuri. Ori poate am atras (şi am transmis) mare parte din întâmplări.

 

***

 

Totul a început în Călăraşi, în curtea Muzeului Dunării de Jos, cu încercarea de a fotografia o hartă-gigant ce parcurgea – prin istorie, etnografie şi atracţii culturale – zona Dunării şi-a Mării Negre.

Ea – gingaşă, caldă, plină de idei ieşite din tipare pe care le-am observat pe când ne-a făcut agale turul expoziţiilor. Aşa de tare ne-am legat prin tot ce s-a spus în după-amiaza aceea deja toropitoare de Bărăgan… Aşa de tare am îmbrăţişat-o în toate rândurile în care am făcut-o, recunoscând-o ca pe una dintre cele mai mari inimi întâlnite pe drum, dintotdeauna.

Acum am o prietenă şi lângă Dunăre! ♥ Şi tare mă bucur!

 

Glumesc de multe ori că visez la atât de multe lucruri încât nu ştiu dacă îmi va ajunge o viaţă să le ating…

Dar aşa, pe parcurs, şi mai ales în ultima jumătate a vieţii mele, mi s-au împlinit atât de multe! Unul dintre ele a fost descoperirea ostroavelor de pe Dunăre, din jurul Călăraşiului.

Înainte să pleci în orice fel de aventură, te întrebi de pe margine dacă este fezabil drumul tău, dacă nu cumva-s pericole, dacă te poate duce în locul imaginat. În cazul de faţă, dacă cei 11km+ îi poţi face pân’ la apusul soarelui, dacă nu-s prea puternici curenţii pe Dunăre, dacă va fi la fel de frumos cum ai sperat.

Când te lansezi, eşti acolo, în prezentul care-ţi permite să te bucuri. Şi nu numai că faci faţă tuturor provocărilor (sunt puternici curenţii pe Dunăre, chiar şi pe Dunărea Ostrovului!), dar întâlneşti şi zâmbete pe drum. Oameni ieşiţi la aer de Paşti, care te invită la un pahar de ceva şi te inundă-n curiozitatea lor. Saluturi, urări, făcut cu mâna şi… Dunărea, care peste tot miroase la fel.  

 

Când este prima zi de Paşti şi pleci (oricum) obosit la drum după o zi petrecută pe apă şi vrei să ajungi totuşi rezonabil (ca oră), aşa că nu opreşti pe drum să îţi iei ceva de mâncare... îţi pică minunat să ţi se ofere o adevărată cină din tot sufletul. (Am savurat totul, mai cu seamă vinul de casă şi bunătatea gazdei noastre.) Am descoperit multe legături între noi, lecţii de viaţă la care ea renunţase şi în mijlocul cărora eu mă găseam. Activităţi fizice pe care eu le aplicam şi ea se întreba dacă i s-ar potrivi, la rându-i. La plecare, 2 zile mai târziu, ne-am îmbrăţişat cu mare drag, ştiind şi simţind că a fost dat. ♥

 

Parcă felul aşezat şi sfătos al poporului român l-am aflat la Mahmudia, când un pescar bătrân /nu mai cred în îmbătrânire - n.m., 17.04.2024/ s-a oprit să ne explice pe unde să o luăm ca să vedem multe păsări şi, cu precădere, pelicani.

A pomenit de vânt şi de cum nu trebuie vâslit atunci când bate cu putere.

I-am mulţumit… de mai multe ori. Pentru candoarea aceasta ce mă încântă mereu pe drum şi de care dau în toate colţurile ţării.

Valurile au fost mari în acea zi… dar am văzut pelicani, după cum ni s-a promis.

 

E frumos când laşi necunoscutul să te surprindă. Poţi da peste priveliştea aceasta cu care-ţi domoleai ziua, peste o terasă cochetă unde puteai lucra în tihnă.

Şi lua micul dejun.

Ori cina.

O cină din acelea îndestulătoare, după care autoarea nici măcar nu este taxată: „D’apăi ce a mâncat Petra? Nişte cartofi?...” J

 

Un domn şi un câine păzind cu mare devotament un loc istoric întins pe o mare suprafaţă. Halmyris se vede pe întinderea dinainte-ne. Însă acum nu mă gândesc atât la vechimea ruinelor, cât la căldura cu care suntem întimpinaţi şi veselia cu care ni se spune:

-        Aţi văzut popândăii? Ia uite unul şi-acolo! Sunt cei mai buni arheologi.

J Cu aceeaşi căldură ni s-a făcut cu mâna şi la plecare.

 

Cea mai frumoasă privelişte din întreaga Deltă descoperită de mine, poftă de apă, relaxare şi... iată că întâmplările din seria „călătoria aceasta se pare că nu vom prea mânca la restaurant” continuau:

-        Avem fasole gătită şi, dacă doriţi, puteţi servi prânzul cu noi... spuseră inimoasele noastre gazde.

Am încuviinţat, zâmbind către multele pisici îngrijite cu drag, pe când încercam pentru prima oară în viaţă samaldără (sau un fel de ceapă sălbatică dobrogeană).

...

Acel prânz s-a repetat ca cină şi îmbrăţişări calde la plecare, într-o altă întâlnire care scosese în evidenţă candoarea şi căldura românească, care bucură orice ochi şi înmoaie orice suflet.

 

De 1 Mai (da, ştiu, a trecut atât de mult de atunci...), ne-am oprit la prietenele noastre Adriana şi Cornelia, care ne aşteptau alături de cei trei blănoşi ai lor în Hârşova. Şi de bucate fel de fel. Unele mai bune decât altele.

Am contribuit şi noi modest la picnicul acela de la Moşie, însă cel mai important aspect a fost că ideea de apartenenţă ce începuse a fi sădită în ianuarie triumfa.

♥