Despre fluturi | Episodul 13

 Mie 13 îmi poartă noroc de când mă ştiu. Aşadar, sunt sigură că şi scopul acestui articol va fi atins, că inimile vă vor fi înduioşate prin întâmplările din această parte a Africii – Capul Verde.

O primă faptă bună? Căutam un scuter pe străzile din Santa Maria, capitala Insulei Sal.

Într-un soi de disperare pe care acum nu mi-o explic, am ajuns într-un restaurant, iar unul dintre chelnerii de acolo ne-a însoţit fix până în faţa centrului de închirieri. Datorită lui – i-am mulţumit mult acolo şi îi mulţumesc şi acum! –, am putut explora o parte a insulei ce era mai greu accesibilă pe jos sau cu bicicleta.

 

Acum realizez – este deja 2 octombrie când vă scriu... se face anul de când am ajuns în Capul Verde. Amintirile sunt încă atât de vii... şi dorinţa de reîntoarcere acolo nu a pălit.

Lui Marcel îi fusese rău de la coborârea de pe feribotul care ne dusese de pe Sal la Boavista. Oceanul părea cam nebun... dar cine eram eu să judec dimensiunea valurilor?

A doua zi urma să rupem ghinionul şi ne despărţeam de apartamentul care ne găzduise, fără să ne intre la suflet. Urmau, pe rând, un mic dejun într-o grădină-minune, o plimbare de două minute până la ocean şi apartamentul capverdian cu influenţe angoleze pe care ni-l închiria o simpatică italiancă.

Venise însoţită de fiica ei, cu pielea ca abanosul. Ne spunea că se stabilise în Sal Rei şi că administra apartamentul. Micuţei îi plăceau magneţeii, aşa că i-am făcut cadou unul cu Braşovul preaiubit.

Atât de relaxată a fost cu noi, ne-a invitat până şi la o lecţie de capoeira a fiicei ei, iar, în ultima zi, ne-a spus că ne va lăsa uşa deschisă şi apartamentul neatins în cazul în care feribotul va fi fost anulat.

De plecat am plecat, însă culorile acelei case şi oceanul ce-l zăream de pe terasa plină de soare, împreună cu mărinimia ei, au rămas în noi. ♥  

 

Tot pe Boavista găseam una dintre cele mai frumoase plaje din viaṭa mea.

După traversat apă dulce şi nisipuri, ajungeam la turcoaz. Boca Beach este parte a Praia de Santa Mónica, un loc celebru nu doar pentru mâncarea bună (erau aduşi aici clienṭii unui faimos turoperator... eu cu turismul de masă nu mă împac, dar fie!), ci şi pentru curenṭii RIP, care te duc în larg cât ai clipi.

Într-adevăr, unul dintre domnii veniṭi pentru masă ajunsese tot mai departe... şi mai departe... se vedea că obosise şi că nu putea reveni. Nici nu îşi dădea seama ce se întâmplă.

Un localnic a intrat pe dată în apă şi s-a îndreptat înspre el, iar un alt localnic le-a sărit în ajutor. Au reuşit să ajungă la domnul nostru şi, val după val, înotând paralel cu ṭărmul, au reuşit să pătrundă într-o zonă fără curenṭi.

Am răsuflat cu toṭii uşuraṭi. Eu nu mi-am putut termina masa.

Apoi, după un timp, am intrat foarte puṭin în ocean. Era 1 Decembrie, eram cu gândul la ṭară, fiind şi primul înot al acelei luni.

Întrebarea, însă, stăruia şi mi-e şi-acum în minte: „Cât de uşor îṭi este să îṭi dai viaṭa pentru un alt om?”...

 

Italianca mea avusese dreptate. Primeam mesaj în ziua plecării. Nu se anula feribotul, însă ceva întârziere avea.

Africa, fie ea şi light, cum se simṭea în Capul Verde, poate deveni uşor periculoasă prin diferenṭele culturale. Navigam de pe Boavista pe Santiago, insula cea mai populată, ce găzduia şi capitala Praia. Cum ştiṭi că sunt capitalele prin lume, fără a generaliza? No, aşa le ştiu şi eu.

Hai să spunem că Praia nu avea cea mai bună reputaṭie. Nu după 21, la cât a ajuns feribotul.

Dar, cum realitatea noi o creăm (că doară şi cu posibilele pericole, probabil că noi ne autotestăm), dau, după ce verific aproape toate programele de funcṭionare ale centrelor de închiriere auto (era sâmbătă seara!) pe Chat peste un om care pare dornic să mă ajute. Marcel continuă discuṭia pe WhatsApp.

Îşi cere scuze pentru întârzierea cu care ajunge în port, însă apare. Mai mult, reuşeşte să ne găsească un fel de aprozar capverdian modern unde suntem serviṭi (se vedea oare cât de hămesiṭi eram?) chiar de trecuse de ora închiderii.

Noi trebuia să ajungem în nordul insulei, în Tarrafal. Fără el, nu am fi putut. Îi binecuvântez pe domnii de la magazin. Îl binecuvântez pe el – şi-i spun că seamănă cu un prieten brazilian. Da, cel ce apare în Capitolul IV şi cu care suntem acum în relaṭii foarte bune. Am trecut peste toate.

Nu ştiam cât de spectaculos era peisajul prin care înaintam, însă eram fericiṭi. 

 

După goana serpentinoasă de o oră şi jumătate-nspre nord, în care am crezut că a) nu luaserăm cheile maşinii şi b) am depăşit ora la care promiseserăm că vom ajunge, am mai primit un motiv de zâmbit când cei de la cazare l-au rugat pe domnul paznic (se pare că Tarrafal nu fusese atât de sigur pe vremuri) să ne aştepte şi să ne înmâneze cheile. I-am mulţumit de câte ori am putut.

L-am trezit, din păcate, pe domnul de treabă care ne închiriase maşina în Praia. Se rezolva şi a): cheile erau cu noi.

 

Ne dezmeticeam noi de dimineaţă, mâncam proaspăt şi fabulos, luam şi reţeta gemului de banane ce-mi plăcuse atât de mult... apoi, ca întotdeauna, atenţia trecea pe primul plan.

Cam trebuie să ştii mereu ce iei cu tine când urmează să desfăşori o activitate pe care o iubeşti, însă nu ai vrea să îţi lipsească nimic. Plecam la snorkelling. Discutaserăm un pic cu inimoasa recepţioneră, care ne făcuse nişte recomandări şi... urma Ponta d’Atum. Nu ştiam cum să ajungem noi la apă, însă ne-am făcut curaj, am trecut prin hotelul ce sta pe stâncile respective şi am coborât pe scări.

Acolo erau localnici, erau copii, apa era... nu foarte caldă, însă, asemeni tuturor cazurilor din Capul Verde, te obişnuiai pe dată. Vizibilitatea – foarte bună; mulţi peşti măricei.

Dintr-o dată, apare un localnic tare inimos, din grupul băieţilor ce săreau de pe stânci, care se oferă să îi arate lui Marcel peşterile subacvatice despre care habar nu aveam.

Marcel a ales să aibă încredere şi a avut parte de nişte experienţe tare interesante, apoi împreună am ţinut minte numele întreg al noului nostru prieten pentru a-i trimite filmuleţele aventurii. Ţinem legătura de atunci. J

 

Ne-am reîntors la inimoasa recepţioneră menţionată anterior. Ne-a povestit cu drag despre insula ei, ne-a sfătuit cum să ajungem în ziua următoare la baobabul pe care doream să îl vedem, ne-a ajutat să alegem vederi de luat acasă. Şi, pentru că toate se leagă, se apropia prânzul, iar noi mai aveam din legumele cumpărate din Praia, am comandat doar cina de la ei, luând doar băuturi cu noi pe terasă.

Cum se făcea plata? Se puneau nişte obiecte, pe sistemul „trece-mă pe caiet, rogu-te”, în casetuţa corespunzătoare camerei fiecăruia. Pentru că este frumos să avem încredere!

Iar eu i-am lăsat şi ei o vedere cu Braşovul, în speranţa că ne vom revedea într-o zi... iar revederea s-a petrecut mai curând decât credeam... pe Praia do Tarrafal.

 

Înainte de-o plimbare-minune pe care v-am ilustrat-o aici anul trecut şi un apus african de roşu, a fost fotbal. A fost prietenie, Marcel fiind primit de localnici să joace de parcă s-ar fi cunoscut dintotdeauna cu ei.

Marcel spune că: „Nu a fost fotbal, ne-am jucat de-a... să nu cadă mingea”.

Avea un zâmbet de zile mari şi s-au despărţit cu îmbrăţişări pe Praia do Tarrafal.

 

Aşa mă despart şi eu de voi, fiind nevoită să împart Fluturii din Capul Verde în două articole, atât de multe fapte frumoase au fost.

Vor mai rămâne, pentru un alt articol, oameni şi întâmplări ce m-au atins în Portugalia şi în ţara noastră preafrumoasă.

Dar, până atunci, plec într-o altă călătorie.

 

Să ne revedem cu bine şi să aveţi grijă de voi! ♥