Oprire la Eftimie Murgu

Mai fuseserăm la morile de apă, însă doar în trecere, în urmă cu mulţi ani, să tot fie 10. Am zis că nu ar strica să zăbovim mai mult de această dată. Iar drumul înspre-acolo şi prin împrejurimile satului este minunat. Şi încă sălbatic!

Mai ales că am găsit o cazare tare faină, condusă de o echipă româno-bulgară minunată, gazdele noastre. J Camera era foarte colorată, confortabilă şi bine pusă la punct (am avut la noi mâncare cât să trecem peste zilele fără mic dejun şi l-am putut servi acolo). Musai să amintesc, însă, şi de minunatul ciubăr al Casei „La Moara din Grădină", de care ne-am putut bucura în voie chiar de a fost frig (şi era mai greu cu ieşitul din apa caldă).

Am prins o perioadă cu multe ploi. Pe de o parte, am văzut umflat Râul Rudăria, ce a condus şi la mai mult spectacol în cazul morilor de apă, cele mai multe din România – multe încă funcţionale – şi din sud-estul Europei. 22 de mori au mai rămas după „potopul” din 13/14 iunie 1910. Acestea au fost refăcute. Traseul care merge prin sat, de la moară la moară, poate fi parcurs pe jos fără probleme. Pentru că, în total, el are 6 km, în Cheile Rudăriei ar fi mai indicată o plimbare/vizită cu bicicleta.

Aşa ne-am pornit noi să le vizităm, sub privirile sătenilor curioşi, primitori şi vorbăreţi, care se bucurau că am venit să le admirăm minunile! Ne-au alungat tunetele şi vântul, însă am apucat să înfulecăm o gogoaşă de La Frantz. Au mers bine şi limonadele reci; soarele cam dogorea înainte de furtună.

Pe seară, când picurii s-au mai uscat (între timp ne-am făcut şi o prietenă căţeluşă într-un sat vecin), gazdele noastre amabile ne-au împrumutat două biciclete şi-am pornit-o spre Cheile Rudăriei. Eu m-am cam chinuit cu a mea (că nu prea sunt obişnuită decât cu bicicleta mea), dar şi-au atins scopul. Am fost, am văzut, am cumpărat făină integrală şi mălai. 

Ne-au impresionat foarte mult morile şi a rămas o amintire frumoasă. Chiar de le-am parcurs pe acestea din urmă sâmbătă seara, nu am întâlnit multă lume pe drum.

Dimineaţa următoare am fost şi la cea mai veche moară din sat, Vlăgioanea, datând probabil din 1820, apoi am plecat spre Bigăr. Era un pic răcoare şi multă lume. Am zis, totuşi, să urmăm pietonala creată înspre cascadă (ceva nou faţă de cum o ştiam). Nu o mai fi arătând ca în urmă cu 10 ori 3 ani, însă apa tot curge. J