Drumul meu de regăsire din Colţi

Sfârşitul lunii mai a însemnat pentru mine plecarea la cursul de caiac organizat de Outdoor Experience pe Buzău şi Bâsca. Deşi îndrăgostită de ape repezi şi de sporturile ce se practică pe ele, nu mi-am imaginat niciodată că a face caiac urma să fie atât de solicitant. Mai ales pentru o femeie. Aşadar, după primele două zile, pe care le-am finalizat, nu m-am mai simţit în stare – psihic şi fizic – să merg mai departe. Nu am văzut-o ca pe un eşec, ci ca pe încă o hotărâre ce era necesară în acel moment şi de dorit era să fie cea bună.

Aşadar, a treia mea zi la Nehoiu (căci acolo mă găseam) a continuat cu începutul regăsirii mele ca persoană, pentru că aşa simţeam, că în ultimele săptămâni ceva din esenţa mea s-ar fi pierdut. În consecinţă, mi-am făcut un plan, ale cărui reuşite am şi început să le bifez. Printre altele, planul cuprindea deplasări în zilele următoare la obiectivele din apropiere care erau pe lista mea în cazul în care timpul mi-ar fi permis să le ating. Şi cum aş putea oare eu să stau închisă între patru pereţi când sunt atât de multe lucruri noi de descoperit în fiecare loc în care ajungem?

Astfel, deoarece nu sunt foarte bună prietenă cu maşinile, am zis să încerc o senzaţie pe care nu mă îndur să o las să se piardă – cum să fiu călător în propria-mi ţară. Plus că îmi doream foarte mult să văd Muzeul Chihlimbarului de la Colţi. Autobuzul către Pătârlagele a fost punctual, aşa că la 12:00, pe baza unui bilet de 4 lei, am pornit-o la drum de lângă supermarketul din Nehoiu, care nu a fost prea greu de găsit datorită bunăvoinţei localnicilor.

Din staţia de autobuze Pătârlagele am mai mers vreo 200 m, apoi am traversat strada, calea ferată şi... pe la 12:45 mă găseam deja în locul de unde aveam să iau autobuzul de Colţi, după cum îmi explicase un domn amabil din autobuz. Şi aici am găsit oameni amabili şi vorbăreţi, astfel că timpul de aşteptare a trecut într-o clipită. Aşa că, în jur de 13:30 şi după ce am achitat cei 2 lei pentru bilet, am pornit-o înspre Colţi. Încercam să privesc cu coada ochiului pe geam, în timp ce îi observam şi pe tovarăşii mei de călătorie. Ştiam deja că o doamnă venea de departe, tocmai de la Ploieşti, că o domnişoară fusese la meditaţii la matematică şi că din Colţi urma să mai parcurgă cei 6 km până acasă pe jos... Îmi plăcea sălbăticia pe care o regăseam dincolo de geamul microbuzului, şi în această zonă a României!

 

După vreo douăzeci de minute, am ajuns în Colţi şi una dintre tovarăşele mele de poveşti din staţia de autobuz mi-a dat indicaţii exacte asupra a cum să găsesc muzeul. Nici nu era greu: trebuia să o iau pe drum în jos şi aveam să văd Muzeul Chihlimbarului în dreapta mea. Prevăzătoare, l-am întrebat pe şoferul autobuzului la cât este ultima cursă.

-          14:10, mi-a răspuns.

-          Şi cât este ceasul?

-          14:00.

Cu prietenii mei încă „prinşi” în lecţiile de caiac ale zilei, nu îmi rămânea decât să mă descurc singură cu cei 9 km până-n Pătârlagele şi cu norii de furtună ce se apropiau ameninţători. Cu toate acestea, am decis să mă relaxez şi să nu mă las intimidată de la a savura obiectivul zilei. Muzeul (program: 10:00-18:00 (vara) & 09:00-17:00 (iarna); bilet de intrare: 1.50 lei (studenţi) & 6 lei (adulţi)) nu este unul foarte vast, dar puteţi afla foarte multe informaţii interesante de la doamna care se ocupă de el. De pildă, chihlimbarul din această zonă, denumit rumanit, se găseşte doar în zona Colţilor şi în Rusia, fiind foarte rar. Puteţi chiar achiziţiona de la magazinul muzeului chihlimbar prelucrat, care se spune că este o piatră magică, aducând mult noroc posesorilor. Inutil să vă mai spun că am luat şi eu o bucăţică din Colţi cu mine? ...căci îmi doream de foarte mult timp să îmi completez colecţia de bijuterii cu un pandantiv din chihlimbar şi chihlimbarul de Marea Baltică pe care-l văzusem în 2010 în Letonia fusese prea scump...

La sfatul doamnei care se ocupă de acest muzeu, am încercat să o întreb pe însoţitoarea unui microbuz cu elevi dacă mă poate duce şi pe mine în Pătârlagele, dar mergeau într-o altă direcţie. Şi a fost norocul meu, deoarece a trebuit să mă descurc singură şi, independentă din fire, am apucat-o pe jos. Au fost unele dintre cele mai vesele, profunde şi însemnate 90 de minute din ultima perioadă, căci sufletul meu avea nevoie să-şi descarce grijile şi fricile şi să se încarce cu sentimente pozitive, care sunt, în mod normal, constante ale vieţii mele.

 

Şi cum mai bine decât prin stabilirea unei legături strânse cu locurile pe care le străbaţi? Am trecut pe lângă apicultori, văcuţe şi căluţi, pui gălbiori de gâscă, acele imagini mărunte care te fac să zâmbeşti. Ca să nu mai punem la socoteală cât de norocoasă m-am simţit din nou să fiu româncă atunci când în toate satele pe care le-am străbătut am fost întrebată – fără excepţie – unde merg, de unde vin, mi s-au povestit curiozităţi ale zonei şi am fost ţinută la curent asupra kilometrilor rămaşi de către doamne curioase.

Am ajuns să mă întâlnesc cu prietenii mei după ce am mai mers 6 km din Pătârlagele înspre un restaurant din zonă. Eram atât de fericită cum de mult timp nu îmi fusese dat să fiu. Cred că radiam şi cred că se simţea şi... oricât de mult aş încerca să descriu în cuvinte cât de mult bine mi-a făcut această zi, nu cred că voi reuşi să transmit toate sentimentele care m-au încercat. Vă recomand însă ca măcar o dată să încercaţi o astfel de călătorie. Pe alocuri, m-am simţit aidoma voinicului din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, la întoarcerea din Valea Plângerii, când trecea prin sate după sate, pe care nu le cunoştea, şi era întâmpinat de feţele prietenoase ale localnicilor. 

© Olivia-Petra Coman (text & fotografii)