View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 19 September 2016

Meant to be: Luxembourg, finally!++



One of my favourite movies has also one of my favourite quotes: ‘If you ever want something badly, let it go. If it comes back to you, then it's yours forever. If it doesn't, then it was never yours to begin with’.
I’ve been through a rough patch and the hardest thing to digest is the cancellation of our flights to India, due in three weeks. What does a traveller feel when she’s been dreaming to get to a certain place and this simply slips through her fingers? Apart from the tears, the money invested, and the fact that she isn’t used to being patient and for others to make decisions on her account, she feels lost. Because her life’s greatest joy also has its moments of fading.
But then, in her Phoenix-esque optimism, she thinks back at other times of her life that were blazed by tougher moments. We tend to forget the way in which we felt back then, because we overcame everything and obstacles that seemed insurmountable in the past are but a piece of cake now.
Yet, I think Luxembourg was also not meant to be for some years. First, it was too far away to reach in an attempt of mine to cover some unfamiliar European territory, then a short Belgian adventure fell through, and then I apparently stayed at home nurturing my jealousy-inflicted wounds and living the Albanian dream last summer, while my boyfriend was crossing the German/Luxembourg border.
This year, things fell into place. The sun was up again after some torrential rains in western Germany and – although our kayaking tour in Wallendorf-Pont had sadly been cancelled because of bad weather –, nothing could make me not cross into Luxembourg.

Winding, green, and bumpy – so was the road. It exuded summer. And butterflies. Old houses, orderly and narrow streets. Plus, a view of Vianden Castle I’d never forget.

Some more green followed. And an even more authentic stop occurred. The wind was blowing in my face and playing with my dress. The stairs and views of Bourscheid Castle seemed to literally belong to coat of arms and fairytale endings.

On our way to Luxembourg City, I couldn’t help but marvel at the good taste in design and clothing. It was the cutest mini-land of all! And the shopping buses of the capital made me fully understand that and laugh my heart out.
Sensuous perfumes were in that Friday’s air, in the crowded alleys of the centre, where people seemed to be celebrating good life, zest for it, and a grand love for wine and beer. Quiches and oven-baked potatoes followed in our case, with a crème brulée to keep me hooked on the country for good.

When you love something with all your heart, you will continue doing it your whole life, with the same amount of passion from the beginning. Feelings, when they are real, stay with you and there is no way for you to escape them.
Monaco, Vatican, San Marino, Andorra, Liechtenstein… I had seen them all, but had been forced to save the best for last. Why so?
Well, in the words of another favourite movie of mine:
‘It was written’.            

Monday, 5 September 2016

Un sentiment de bine în Košice şi în Est



Îmi aminteam Slovacia cufundată în zăpadă şi într-un brrr... ce murmura constant. De data aceasta, însă, proaspătul acela al iernii fusese înlocuit de o altă definiţie a sa – căci, cum altfel să ne trăim vieţile decât într-o continuă schimbare, pe care să ne-o însuşim şi de care să ne bucurăm în cel mai natural mod posibil?...
Era iunie. Mijloc de iunie. Verde crud şi roşul macilor.
Toropeală, dar una plăcută. Mai ales după ploile care ţinuseră aproape două luni pe peste tot pe unde umblasem.
Se instaurase deja în mine o linişte pe care o pierdusem în Malta. Sau în Sicilia, poate. Oriunde s-ar fi rătăcit, alesese o cale de întoarcere înspre mine şi înspre iubitul meu. Eram din nou pe drum, fericiţi.
Zâmbeam încă din Ungaria, iar intrarea în Slovacia îmi adusese o detensionare suplimentară. În Košice, oraş pe care visam să îl descopăr de ceva timp şi pe care noi îl denumim parcă mult prea pompos „Caşovia” J, am ajuns pe după-masă. Încă simţeam nevoia de a fugi de căldură, de spaţiu vaporos şi dătător de gheaţă – şi Veluxurile camerei noastre mari şi cochete, la etajul superior al unei pensiuni din centrul oraşului, îmi dădeau ceea ce căutam. Şi un ecran mare pentru a urmări al nu-ştiu-câtelea meci al Campionatului European de Fotbal. Era Ungaria-Islanda atunci. Eram captivată, le urmăriserăm şi în maşină (cât timp ne găseam pe teritoriul României), cam toate planurile zilei se făceau în funcţie de meciuri. Nu era o nebunie de moment, ci una cu rădăcini în copilărie.
Am ieşit apoi în răcoarea serii şi nu ne-a păsat de ţânţarii pe care aceasta o adusese. Clădiri semeţe, o linie de tramvai ce odinioară trecuse pe-acolo, un design atrăgător al vitrinelor, măicuţe bucurându-se de fântânile dansatoare din părculeţul din centru.

Totul sub imperiul unui alb care proteja, înnobila şi încânta.
„Caut un wi-fi... trebuie să ajungem la Republika Východu.”
„Uită-te în dreapta” – un aşa frumos synchronicity, pe care ador să îl întâlnesc în călătoriile noastre. Răcoarea era deja prea mult şi pentru mine, dar cu o păturică şi un strop de bere artizanală... nici că mi-a mai păsat... nici că mi-au încurcat comanda şi mi-au pus carne lângă găluştele mele din sfeclă roşie, nici că au uitat să îmi aducă cheesecake-ul la care visam...   

Am stat doar acolo, savurând liniştea, delectându-mă cu poveşti care mă gândeam (poate! sic) că mai există doar pe la noi... cu Estul glorios şi sălbatic şi cu cocalarii din capitală ce merg acolo pentru fete. [Eu când vă spun că toate naţiunile se confruntă cu cam aceleaşi probleme, ambalate diferit?!...] Am adormit cu geamul deschis.
Şi răsăritul a fost şi el pe măsură, luminând portocaliu acoperişurile deja roşcăţele care păreau să fi văzut multe. Explorarea a continuat, acum într-o altă lumină, pe alocuri tot albicioasă.
Lecturile mele de cu seară îmi stimulaseră curiozitatea. Aşa că am zăbovit prin Est, oricum cam aşa plănuiserăm să facem. Nu era o ţară wow, dar erau frânturi care îi dădeau un farmec timid, însă neatins, parcă. Un câmp întins de rapiţă, o ieşire de pe autostradă, un castel – cel mai întins din SE Europei în prim-plan. Spiš.

Ne-au întâmpinat parapantişti în culori nebune şi curenţi aşişderea. De abia îmi ţineam fusta locului şi m-aş fi dat şi eu o tură. Însă eram pe modul istorie şi romantism, cu povestea de dragoste dintre fiica hanului tătar şi fiul regelui Bella rămânându-mi şi acum în suflet.

La fel de clar s-a văzut şi Vysoké Tatry din drum. Dar farmecul său, căsuţele acelea care parcă erau făcute din turtă dulce pictată m-au făcut să îmi doresc să mă plimb cât mai mult pe acolo... Prânz, porumb fiert şi un tiramisu de căpşuni la pahar... pentru care nu mai aveam câţiva cenţi, aşa că ne-a fost făcut cadou. Au rămas amintiri foarte colorate în inima mea. Cu toate că gentuţa pe care pusesem ochii şi pe care nu am avut posibilitatea să o plătesc cu cardul am găsit-o, până la urmă, de partea cealaltă a munţilor Tatra, în Polonia, gândul de a mă da într-o bună zi cu placa aici a rămas.