View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 18 July 2016

Kosovo: a Phoenix story



3 years had passed and I was back, as I wished and had promised. This time, through green hills and red earth.
The first signs were very encouraging: the vehicle insurance rate had halved. As I stood sipping a Peja for breakfast [yes, I know, an early start is not always a bad thing!], in an old inn set on one of the many labyrinthine streets of the Grand Bazaar, I felt it again – this good vibe, this positive energy, this extraordinary joie de vivre. Past reads had indicated a Gjakova visit as life-changing, due to the massive destruction caused by the war, but I had missed my visit in 2013 and the structures had mostly been rebuilt.
Peja felt vibrant and the peaceful narrowness of Rugova Canyon followed. Contrasts… ‘Is it going to be like this all day long? Mellow and bustling and mellow again?’
The sun was up, as we headed towards Prishtina for a sweet and friendly meeting. Things had changed, had improved, had evolved. In so short of a timespan! ‘Boy, these people know their priorities!’ Better and neater roads, many constructions underway, and a ton of gas stations! Even the capital felt different! The dust – so present on our last journey – was no longer there. Neighbourhoods looked more polished, new and trendy cafés were to be found – decorated with a good taste and matching colours that would breed envy in the Balkan countries around.
As I took the first steps towards a cheesecake whose taste felt the same, I realised that the people had not changed either: the same smiling faces, the same kindness, the same hip clothes and attitude.
Some hours later, I also realised that journalists and writers rank as important in Kosovo and their words weigh heavily… when we managed to escape a traffic fine and enter the Marble Cave for a private visit, arranged by our friend. A beautiful cave, interesting formations, thought-provoking explanations, and a bat bidding us farewell.
...so much time until they finally meet | The Marble Cave
We caught the sunset in Ferizaj and drove on to Prizren, which we reached in the dark. There were construction works along the river, but it still looked lovely. Passers-by were crowding the Shadervan – it was Saturday night, after all –. We joined them, had an exquisite dinner filled with laughs at our favourite restaurant in town, and prepared to go clubbing, but some misunderstandings (time-wise) left us chilling, a frozen Mojito in my hand.
Kalaja e Prizrenit
‘Can’t we have breakfast first?’ The coconut bonbon that I had just savoured had to serve, as we were going up to the fortress for the view that we had missed out on due to last time’s heavy rain. It feels lucky to return to a place that you fell in love with and still find that something that drew you close. As the real breakfast followed and as I had my last spoonful of Trileqe, still divine, chatting with a friend that had met us on our last minutes in Prizren, I was happy for the people around and for a future that – from the outside – looked brighter and brighter thanks to their resilience and mind-shattering optimism.
Prizren: the view
And I was happy for my traveller’s heart, as well… because it had been delivered the trip’s most pleasant surprise. This time, it was Kosovo.              

Monday, 11 July 2016

În graniţele impuse


...că tot au avut răsunet observaţiile mele despre treceri de frontieră şi situaţii în teritoriu, iată un alt articol cu care sper să vă delectaţi. De această dată, sunt impresii primăvăratice şi mai de-aproape, de prin Balcani. Însă nu şi de pe căile bătute [pe care le-am colindat împreună cu Andra şi cu Marcel].
Inevitabil, zâmbesc. Zâmbesc când îmi amintesc de trecerea frontierei dinspre Macedonia înspre Albania, de anul trecut. Da, fusese singura de reţinut din respectiva călătorie şi nici nu aş avea cum să o uit. Trei fete în maşină, două caiace pe maşină, zurlii toţi patru. Ni s-au verificat bagajele, maşina, apoi aceasta din urmă a fost urcată pe un dispozitiv şi, cea mai drăguţă fază pe ordinea zilei: a fost adus un  câine-lup, foarte pufos şi simpatic, dar care şi-a luat sarcinile foarte în serios şi ne-a adulmecat maşina. Teoria care a umblat mai apoi în cadrul echipei noastre? „Practicanţii de sporturi extreme sunt mai rebeli, ei, aşa, cel puţin în accepţiunea lumii, aşa că s-or fi gândit că tragem pe nas.” Nu îşi găsiseră oamenii. Mi-s ferm împotriva drogurilor.
Din sud spre Berat (ALB)
Grecia – Albania
Sălbatic Epirusul, îmi plăcuse. Nu aş fi crezut niciodată că mă voi fi simţit atât de în largul meu în Grecia! Am plecat târziu înspre Albania, după reîntoarcerea de la Meteora. Se pornise o ploaie torenţială, din nou. La început, mai vedeam oameni, case, maşini, dar... pe măsură ce ne apropiam de graniţă, urmând modestul indicator, eram doar noi şi întunericul. Mergeam pe marginea unui drum nepavat, cu hăul lângă, susţinând ideea că statele nu prea-şi gestionează bine drumurile de intrare/ieşire din ţară. La un moment dat, chiar şi GPS-ul a dat rateuri, ignorând parcă încăpăţânat luminile slabe din vale şi ducându-ne pe coclauri.
De unde am coborât şi am ajuns tot la linişte. Vama: goală. Nu erau alţi doritori de a trece – nici într-o parte, nici în cealaltă. „Nu poate fi închis”, îmi zic, „este lumină; pe de altă parte, uite cum ne apărăm noi contra atacurilor teroriste, în inima Europei”.
Marcel s-a dus să caute personalul.
Iar când au apărut, aveau exces de zel. Grecii. Ne-au scos în ploaie şi în frig. Eu aveam o rochiţă cu mâneci scurte. Cred că s-au uitat chiorâş când am ieşit fâl-fâl din maşină, în timp ce pe Andra am trezit-o din somn.
Au vrut să ne legitimeze personal.
Nu de acelaşi exces de zel a dat dovadă şi vameşul albanez. Ploua. De ce să mai iasă la aer? Aşa ne gândeam şi noi!
Şi am pornit-o pe cei aproape 30 km spre Permët, care se făceau într-o oră şi jumătate. Era o beznă-beznă, deşi ne imaginam ce frumuseţi ascundeau în vale urcuşurile acelea nebune. Ploaia se scurgea în pârâiaşe pe versant şi ne ieşea în cale. Nu am văzut niciun suflet până în apropierea oraşului, când am dat de câteva case şi de un căţel întreprinzător. Am ajuns frânţi la hotel, unde gazdele, cunoştinţe de anul trecut, ne aşteptau cu rakia şi dulceaţă de nuci.
Salonic (GR)
Albania – Kosovo
Ne-am făcut probleme, nu prea mai aveam euro şi de unde bancomate în pustietatea aceea?! Eram la Tropojë – plecam de la lek la euro. Aşa că am sărit elegant peste cină şi mic dejun şi am zis că mâncăm după trecerea frontierei. Din ce îmi aminteam eu ca taxe la intrarea în Kosovo, eram la limită. Este musai încheierea unei asigurări auto (valoarea minimă – pentru 2 săptămâni). Dar ce să vezi? Ceva ce nu speram nici noi: Marcel se întoarce cu bani! Care va să zică, nu că se redusese preţul, iniţial de 28 eur, se înjumătăţise! Mirë se vjen në Kosovë!
MNE -> KS
Kosovo – Macedonia
Credeţi oare că toate trecerile de frontieră trebuie să fie stricte?
Ei, da!
Dovada – cred, cea mai duioasă şi amuzantă trecere a frontierei experimentată de mine până acum. Intram în partea predominant musulmană a Macedoniei. Un domn vameş arătos. Nici cu prietena noastră nu ne era ruşine!
Se uită el pe documente, zâmbind încontinuu. Ne întreabă unde mergem; îi spunem numele unui sat din munţi. Era de loc chiar din apropiere!
Ne întreabă de România, zice că ar vrea să vină şi să ne viziteze ţara, dar spune că nu are prieteni acolo. Cum nu? „Andra can be your friend!” ...
Canionul Matka (MK)
Macedonia – Serbia
După taxe de autostradă care păreau să se fi înmulţit ca valoare şi frecvenţă comparativ cu anul trecut, am părăsit Macedonia şi mi-am satisfăcut o curiozitate. Am zis că dacă tot e bal, bal să fie!
La nici două luni după ce am fost pentru prima oară în Kosovo, în august 2013, Serbia a introdus o restricţie pentru cetăţenii care aveau ştampilă de intrare în Kosovo, dar nu şi de ieşire. Practic, ei nu mai puteau circula în Serbia.
Ca să testăm pe pielea noastră treaba, că tot iubesc extremul, pe orice nişe, am înmânat paşapoartele în locul cărţilor de identitate. Eu mi-l schimbasem de curând şi aveam doar o ştampilă, în timp ce tovarăşii mei de călătorie aveau câte două, din ani diferiţi însă. Dar ştampila de Kosovo îţi sare în ochi, nu glumă. E destul de măricică.
Reacţii? Niciuna. Duduia de la ghişeu a deschis aleatoriu documentele, a aplicat ştampilele şi duşi am fost.
Morala: nu crede tot ce scrie pe net, testează la faţa locului. Dacă te ţine. J  
RO -> SRB
Serbia – Bulgaria
În continuarea unui drum lung de întoarcere în ţară, secţiunea întâi, optimista din mine vede pe Offline Maps un drum mai scurt din Serbia în Bulgaria. Andra dormea, iar Marcel a fost de acord. Ce nu am văzut din prima era că drumul respectiv trecea printr-un parc naţional. Totul era verde – se pare – în jurul nostru pe hartă.
Curbe cu duiumul – vă imaginaţi.
Alte maşini? Să avem pardon.
Mai era şi ceaţă pe deasupra! Am cam fost înjurată (în gând, pun pariu) pentru selecţia realizată, dar măcar a fost palpitant!
La final, după ce verdele se termină, ajungem într-un luminiş: era graniţa dintre vecinii noştri. Gol. „Stai să vezi”, îmi zic, „e seara de Paşti şi e închisă graniţa”. Cred că perspectivele nu erau prea bune dacă ar fi fost aşa. Dar cum norocoşii rămân norocoşi, iese un vameş tânăr şi simpatic. Îl salutăm, eu îi urez „Sărbători Fericite” şi ne zâmbeşte, urându-ne cald „Drum bun, prijátelji [prieteni]!”. Cea mai drăguţă trecere de frontieră cu Serbia. Din viaţa mea.
Sofia
 La mai multe!