View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 27 March 2017

La început şi la final de Indie



A venit momentul şi pentru ultimul articol despre India. Da, va mai fi (mai încolo) planul de călătorie obişnuit şi disecat pe care îl fac pentru toate destinaţiile înspre care mă îndrept şi din care mă reîntorc. Apoi, mai pregătesc şi un articol de luptă împotriva sistemului (care încă şi tot mi se pare un mers în cerc şi nimic mai mult).
Până una-alta, după primul mare of pe care mi l-am spus în noiembrie anul trecut, am încercat să îmi concentrez istorisirile de prin S Indiei pe aspectele pozitive, pe locurile care mi-au rămas în inimă şi în care poate că îmi va fi dor să revin. Sau poate că nu.
Dacă în afara primului articol, celelalte au fost în engleză, poate că ar fi cazul ca acest ultim articol din temă să fie în română şi să acopere încă trei favorite pe harta de care nu mă pot despărţi, nici măcar pentru o clipă. Pentru că îmi este tatuată în suflet.
Deşi am aterizat în Mumbai, aveam să îl descoperim doar la întoarcere. Deocamdată, îmi rămăseseră în minte doar smogul şi oamenii pe care îi văzusem dormind pe sub poduri, în fuga după faimă şi bogăţie cu care acest megalopolis îşi atrage locuitorii. Aşadar, în ideea ciclului, cercului şi cifrei 3 – dar departe de interpretări smulse din folclor –, permiteţi-mi să încep cu Goa, luată ca tot şi detaliată în cele ce urmează.
Negocieri | Sweet Lake, Arambol
Prin bazar | Arambol
Nu ştiam la ce să mă aştept de la acest stat care părea să fi devenit o destinaţie din ce în ce mai comercială pe la sfârşitul anilor ’90, înlocuind – în viziunea ghidurilor scrise şi celor video – populaţia locală cu una predominant occidentală [dar „tradiţia” aceasta s-a întins între timp mai la sud, aveam să aflu, făcând schimb cu Varkala şi împrejurimile ei – până la urmă, tendinţele se mai şi schimbă]. De când am ajuns în Arambol, am realizat că, surprinzător, îmi plăcea. De la mâncare la relaxarea de pe plajă după apus. La plimbarea de dimineaţă. La întinderea aceea nebună de nisip, faţă în faţă cu Marea Arabiei. La căsuţele colorate care găzduiau şi un mic, dar vesel bazar, care mi-a plăcut în fapt cel mai mult dintre toate pe care le-am văzut în călătorie. La o papaya căreia i-am dus dorul încă din Brazilia. La o primă şi ultimă baie [căci salvamarii ne-au interzis să mai intrăm în apă undeva în jur de 17 – da, Goa este statul ale cărui plaje nu duc lipsă de salvamari], delicioasă, de altfel, şi la un pahar de Old Monk, romul vieţii mele, pe lângă un Banoffee Pie nemaipomenit, cu siguranţă dulcele călătoriei! Aveam o stare extraordinară, de vacanţă, de relaxare, îmi plăcea mult mai mult decât mă aşteptasem şi plaja aceea urma să devină plaja preferată a întregii călătorii.
Marea Arabiei | Arambol
India Libre | Arambol
A doua zi, am luat taxiul spre Anjuna. Moştenirea portugheză se resimte în Goa, de la albul scrijelit al clădirilor, la bisericile catolice şi la modul uşor latinizat în care oamenii îşi duc existenţa. Anjuna nu mă încânta. Plaja mult prea strâmtă şi aglomerată – surprinzător că aici erau aproape numai localnici – ne-a făcut, undeva pe aleile pline de bălegar, să închiriem un scuter, să ne repliem şi să încercăm o altă abordare. Aşa am ajuns în Vagator. Priveliştea era impresionantă de sus – mai puţin însă de la nivelul nisipului. Populaţia locală era majoritară şi aici şi parcă toţi vânzătorii ambulanţi, în lipsa clienţilor, mă vizau pe mine. Apucasem chiar să îmi aplic un tatuaj cu henna şi zâmbeam oarecum când cu toţii îmi spuneau că sunt din Hampi sau de pe lângă. Cum de se strânseseră oare cu toţii aici?

Mic dejun | Anjuna
Henna Tattoo | Vagator
Marcel & noul lui prieten | Vagator
Cu incidente ciudate în apă – pipăieli şi tineri cam nepoliticoşi – şi cu o ploaie care sta şi reîncepea, ne-am reîntors şi noi la cazarea din Anjuna. Urma să schimbăm statul, după 3 nopţi petrecute în Goa şi ştiam că îmi va lipsi cumva, cu toată reţinerea mea iniţială. Devenisem dependentă de sucul de ananas.
Ilustrat aici, la ora cinei | Chennai
După câteva zile în Karnataka, schimbam din nou statul. Eram în Tamil Nadu [şi îl detestam], mai ales prin prisma Chennaiului, care este unul dintre cele mai urâte şi fără pic de personalitate oraşe, liniare chiar, pe care le-am întâlnit vreodată. Era momentul să evadăm (şi aşa şi era planificat). Convinseserăm un şofer de Über să ne ducă până la Mahabalipuram, la ocean. Era cald. Nisipul frigea. Vântul îl împrăştia, în stil deşertic, spre sud, pe măsură ce ne îndepărtam de gălăgia localnicilor, de gunoiul care-şi împrăştia miresmele şi aterizam în scene de plimbări cu umbrela pe plajă, parcă scoase din „Sex & the City 2” [the movie].
La dreapta templului | Mahabalipuram
Unde erau oare bărcile colorate? Unde era mâncarea? Am fost nevoiţi să ne întoarcem la civilizaţie. Să mâncăm. Apoi, în goana după vederi, am ajuns pe o străduţă pe care am coborât, însoţiţi de o coloană sonoră predestinată parcă, înspre plajă. Aici era! Am văzut bărcile în turcoazul acela electric, am zărit plasele pescarilor, am conştientizat valurile. Şi ne-am întors după un bodyboard şi după o placă de surfing. Spre deosebire de experienţa ulterioară, din Canare, în după-masa aceea şi în valurile acelea, chiar m-am simţit fericită. Şi chiar am zâmbit mult, cu toate că vânzătorii năvăleau pe mine la ieşirea din apă şi la fel de năvălitoare simţeam şi privirile bărbaţilor care se strânseseră ca la spectacol. Ochii erau pe mine. Dar cui îi păsa?
Bodyboarding | Mahabalipuram
Şi uite-aşa, după încă vreo două săptămâni pe drum, revenim în Mumbai. Şi e o nebunie, încă de la început. Facem o oră şi jumătate de la aeroport şi până în centru. Cu taxiul. Trecem prin toate minunăţiile şi vedem o grămadă de feluri de oameni. Cei care merg nepăsători pe mijlocul străzii, netemându-se de trafic. Cei care vând bani falşi fără vreun fel de jenă. Cei care pregătesc aranjamentele din flori portocalii, de Diwali, care se sărbătorea în fix acea zi!
Vedere din avion | Mumbai
E un oraş ca niciun altul. Cu o mahala celebră şi ilustrată în filme recunoscute internaţional. Cu un centru larg, în care îţi vine şi în acelaşi timp îţi este teamă să te plimbi prea mult. Este efectiv o enormitate. Ajungem chiar şi la spălătoria publică – Dhobi Ghat – din mijlocul Mumbaiului, cu activitate redusă astăzi, căci este sărbătoare. Marcel îmi recunoaşte că este primul loc din India unde a simţit că ar fi persoane dornice să ne dea în cap şi să ne fure puţin. Arhitectura este fantastică însă! Merge pe aceleaşi contraste, pe acelaşi stil în care este, de fapt, terasat oraşul. Avem zgârie-nori lângă blocuri fără geamuri. Iar mai apoi, avem clădiri vechi, cu o atenţie extraordinară pentru detalii, care amintesc de colonialul apus.
Blocuri | Mumbai
Râd în sinea mea, căci, pe cât de puţin iubesc Bucureştiul, pe atât de mult îmi rămân în suflet oraşele acestea gigantice, ciudate, dar frumoase şi diferite prin personalitatea lor. Mumbai este ceva special. Şi impune respect.
Iar eu plec din India cumva uşurată că am încheiat cu el.