View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 16 January 2017

Dandeli | My days in the jungle



The search is never-ending.      

When you’re drawn to water in all of its forms, you’re continuously looking for River Gods, observing river volumes and river beds, and waiting for that opportunity to actually feel the drops.
Kayaking on Kali
The inclusion of a Dandeli adventure into our South Indian one started with a documentary on Kali River. It dealt with the journey of a grandmother and of a grandson to the source, where Kali goddess would be honoured. Their journey took them along remote villages, electric green rice fields, and paths hidden in the jungle.
I wanted to be there, to experience it on my own! And Marcel agreed. We started searching for accommodation and decided that Dandeli Chalet would be perfect for us!
@Dandeli Chalet
After the monkey-dotted ride from Goa and the kind welcome, we realised that it truly was. Green, warm, authentic. As was our garden walk. We did learn a lot of things on spices right before the first mosquito attacks of that evening. Our dinner was surprising and very pleasant, not only through the food and its not-so-spicy versions – thoughtfully provided, but through the delightful two Indian families joining us, as guests. We shared travel memories and dreams, opinions on our nations, and laughed a lot.
Shade on Kali
An early wake-up followed. Except for the girls, who decided to have some extra-hours of sleep, we were all eager to conquer the 6:45am mist, walk around, get the chance to spot the jungle birds and potentially have an encounter with hornbills, up-close. [That was Marcel’s great wish. It came true on our way back, in the closest tree to our lodges.] It was the birthday of one of our new friends, so laughter continued throughout the day. We were enjoying some games after breakfast when we got the news that the water level was low and that there was no chance for rafting. Kayaking, however, could be done. I had some convincing to do, but – while our friends went for some more birdwatching , we finally experienced Kali. The conditions were not the greatest: not a large area to paddle in, old and unkept gear, dizzying heat. But the drops were as I thought they’d be and Kali was even more beautiful than I imagined the river – dark green, clear, and somewhat mysterious. And we were able to see it again from above when we went searching for the backwaters. We found them snaking in a rugged landscape that reminded Marcel and I of the Scottish Highlands.
Kali Tiger Reserve viewpoint
One thing I hadn’t realised until that morning was the proximity to Kali Tiger Reserve. I do admit that spotting a black panther or a tiger would have been extraordinary, so safari we did! In a vehicle large enough to carry us all. Thanks to our resourceful guide, it was also the first vehicle to leave the base. It felt very relaxing to get your sight onto the (sometimes) steep red-earth road contrasting with the vegetation green and not let go. We did see spotted deer, turtles, peacocks, but the felines lay hid. A beautiful surprise was the viewpoint, which offered a glimpse of the jungle’s vastness. And I realised again how small we, people, are before the greatness of the nature.      
Our evening was spent swapping stories and smiles around a campfire and by the time the morning came with yet another delicious meal and our driver to Hampi arrived, it felt hard parting. It was as if leaving a real family behind.  

Tuesday, 10 January 2017

Prima zi: Xanten



Sunt mai multe de specificat, acum, la început de an. Ştiu, am fost în multe locuri şi am avut multe de spus; în consecinţă, am cam rămas în urmă cu anumite articole, perioade şi călătorii. Aici s-ar include şi călătoria în care m-am simţit, în fapt şi în mod surprinzător, cel mai bine anul trecut: prin Germania şi Luxemburg.
Jumătate din această călătorie am petrecut-o singură, pe drum. Gustul de a rătăci singură prin lume îl deprinsesem în septembrie 2011, când m-am mutat pentru scurt timp în Scoţia pentru studii. E ceva minunat să te afli singur, doar cu tine, într-o aventură – îţi creşte încrederea în tine, îţi dai seama că eşti descurcăreţ, creativ, că oamenii sunt, de fapt, buni, în mare parte, că şi un eveniment neplăcut se poate transforma într-unul pe care nu-l vei uita niciodată, până la final. Că ajunge să fii cu inima deschisă şi cu zâmbetul pe buze şi lucrurile bune vor da buzna peste tine. Şi să călătoresc singură este varianta mea preferată de rătăcire, după călătoria în doi/două. Nu, nu mă plictisesc şi nu, nu mi-e frică. Singurul lucru care-mi lipseşte este împărtăşirea bucuriilor cu o persoană importantă din viaţa mea – şi atunci cheltuiesc mulţi bani pe telefon.
Plecarea mea în Germania se petrecea pe fondul unor atentate ce păreau să nu se mai oprească şi care se înregistraseră mai ales în sudul Germaniei. Părinţii mei – mama aproape plângea – erau foarte îngrijoraţi cu o seară înaintea plecării, eu iarăşi o vedeam diferit. Cred foarte mult în energii bune şi în faptul că atunci când nu crezi în aspecte rele, acestea te vor şi ocoli. Veţi înţelege mai bine din seria de 4 posturi în română, al cărei început îl marchează acest articol.
Aşadar, zburam la Dortmund împreună cu Marcel al meu şi cu Vlad. Ei – în scop de afaceri, eu – în scopul celei mai mari plăceri. Cartierul general: Oberhausen. Gri, sec, fără suflet parcă. Normal că nu puteam rămâne acolo – fusese arhisuficientă după-masa pe care i-o dedicasem. A urmat o zi prin Kettwig, Werden, Essen şi Duisburg – primele două: fermecătoare, ultimele două: absolut înfiorătoare prin cenuşiul lor [şi mă refer aici la toate aspectele care v-ar putea veni în minte].
Vroiam ceva diferit. Deşi nu era în plan iniţial, am ales să îi dedic o zi întreagă şi bine am făcut, căci cele mai luminoase amintiri de călătorie 2016 i se datorează. Ştiam de Xanten din Legendele Nibelungilor, îmi aminteam că fusese locul naşterii lui Siegfrid, cel ce se luptase cu dragonul şi o iubise pe Crimhilda. Vă amintiţi? Iar când e vorba de linia aceea subţire dintre istorie şi legendă, eu sunt ca şi cucerită.
Am fost cu o zi mai devreme să îmi iau bilet; a doua zi, am făcut o plimbare de vreo 3 km în ritm alert de la hotel şi până la gară. Stupoare. Îmi dau seama că biletul expirase deja. Dezamăgire. Am pierdut trenul şi m-am dus cu ochii în lacrimi la biroul de informaţii – nu îmi venea să cred că o începusem atât de prost. Am aşteptat ceva mai mult, însă doamna – chiar dacă părea de neînduplecat –, m-a ascultat, m-a înţeles şi mi-a emis un nou bilet [împreună cu orarul de tren], explicându-mi că biletele nu ar trebui luate cu foarte mult timp în avans pentru că sunt valabile pe o perioadă scurtă – 180’, aşa îmi amintesc – în care poţi ajunge la destinaţie. De învăţat învăţăm mereu. Mai aveam aproape o oră de aşteptat şi mi-am petrecut-o vorbind cu tatăl meu pe Skype – gara din Oberhausen le oferă călătorilor wi-fi gratuit.
Am plecat înspre Duisburg, în 5’ am ajuns, am coborât. Gara mi-o amintesc şi-acum – era foarte luminoasă şi liniştitoare, comparativ cu atmosfera apăsătoare pe care mi-o trezise acest oraş deunăzi. În alte 5’, a venit şi trenul spre Xanten. Am mers cu el cam trei sferturi de oră, perioadă în care peisajul desuet s-a transformat destul de brusc într-unul cu câmpuri gălbioare şi rotocoale de fân [deh, diferenţa de latitudine dintre ei şi noi, la final de iulie!] şi dealuri verzi ce începeau să amintească a Olanda.
Muzeul lui Siegfrid
Am coborât în gara micuţă, ce aducea a haltă mai mult, dar una foarte pitorească. De pe-acum mă obişnuisem deja cu privirile pe care mi le aruncau bărbaţii de culoare şi cei de origine arabă – când nu le-au plăcut acestora blondele cu ochi albaştri? Şi dacă nu v-a plăcut generalizarea aceasta din urmă, atunci haideţi cu mine pe potecile înguste! M-am dus direct la Muzeul lui Siegfrid, l-am savurat şi mi-a părut destul de bine închegat, cu toate că pe alocuri o idee prea comercial. M-am avântat în magazinul de suveniruri din clădire, unde am primit şi o hartă şi lămuriri asupra locurilor pe care le aveam în vedere. Cafeneaua cu nişte prăjituri ce îmi luaseră minţile şi la care visam era cam departe, aşa că am reconfigurat traseul. M-am lăsat pierdută, am colindat prin centrul plin de vâltoare, de bistrouri şi de un adevărat târg local, care părea regulat – era, totuşi, luni. Am plecat la „vânătoare” de mori de vânt – şi a lui Siegfrid mi s-a dezvăluit la capătul unei alei, iar în spatele ei se găsea o adevărată mare de verde, aşa cum puţine parcuri am văzut în lume. Brusc, cea mai mare dorinţă a mea a devenit să pot doar sta acolo o jumătate de oră, să pot savura mişcările încete ale palelor morii, să pot bea un strop de apă, să mă întreb dacă sunt iepuri prin apropiere şi să mă gândesc cum pot găsi Rinul.
Centrul Xantenului
Aşa că m-am rătăcit din nou, ieşind din Xanten şi dând într-o şosea – mama tocmai mă sunase şi era un pic nedumerită de ce urma să fac. Am vorbit cu localnici [ei – în germană (o înţeleg, dar nu o vorbesc), eu – în engleză], care m-au direcţionat înspre Rin. Să văd Rinul la Xanten fusese un mare vis. Mereu. Mi-era foame. Am zărit un semn de gelaterie şi am zis că ar putea fi soluţia perfectă şi pentru căldură. Intru. Cer. Şi întreb care-i drumul spre fluviu. Domnul care mă servise îmi spune că nu vorbeşte decât germană şi italiană. Comut pe italiană. Se bucură şi îmi explică.
Moara lui Siegfrid
Plec eu agale, cu îngheţata în mână; la un moment dat, apare o bicicletă în spatele meu. Era chiar proprietarul gelateriei. Aflu că este din Rimini, că are pauza de masă, în care zisese să facă şi el o faptă bună şi să mă direcţioneze pe drumul pietonal către Rin [crezuse că sunt cu maşina]. Povestim mult, aflu că îi plac foarte mult românii, spune că popoarele noastre se aseamănă. Mă duce aproape de capătul potecii şi îmi explică şi cum să mă întorc în oraş. Îi mulţumesc şi îl îmbrăţişez, sunt plină de energie pozitivă. Ajung pe un petec de verdeaţă, care-mi oferă şi umbra binemeritată, şi urmăresc mamutul. Mi se pare rapid, înşelător, fascinant – şi ce barje circulă pe el!... Zăresc în depărtare un caiacist care se luptă cu apele. Tabloul ilustrat este cel ce înglobează momentele cele mai high ale călătoriei.
Gelato...
Sunt cu gura până la urechi, mă reîntorc uşurel în oraş, găsesc o brutărie în drum spre gară. Aerul condiţionat, deşi necesar, este prea înţepător, aşa că îmi iau masa afară. Sorb din apa rece şi îmi recâştig forţele. Singura variantă este să iau biletul de la un automat – nu există niciun birou în gară. Trenul vine curând. Liniştea resimţită este înlocuită de îngrijorare atunci când un individ cu origini incerte, dar parcă totuşi sud-asiatice, ocupă locul de lângă mine şi se tot apropie de mine, ceea ce mă indignează, şi sunt pe punctul de a face scandal. Coboară. Dar Duisburgul pe care-l lăsasem luminos şi liniştit este plin ochi şi freamătă de energii şi nerăbdare. Trenurile au întârziere, iar eu sunt aşteptată în Oberhausen.
Până la urmă, ajung. Şi mă pregătesc pentru o nouă aventură.      


Text & fotografii: © Olivia-Petra Coman

Monday, 2 January 2017

The Delta



Pace… The pace of your life, the rhythm in which you work, love, and play. I should tell you something about pace in Romania – it is the most accelerated of all the places I have been in; not many could adjust to it, but we Romanians manage just fine. In fact, I love it. However, every once in a while I surely must escape it. That is why I await my time in the Delta, year after year.
In a rather large country [for European standards], with 20+ million inhabitants and an overwhelming number of outdoor activity lovers, it is still quite strange that adventure travel is only shyly developing. There are, for instance, only 100-200 kayaks in the entire country, while some owners have more than one. My case.
August was the month we’d chosen for our adventure under the stars, in one of Europe’s wildest places – the Danube Delta. My boyfriend and I packed our gear, got our kayaks fixed on top of our car and were on our way. Summer [even June!] is very hot in the Delta – you can feel the sun as it rises and by 9 o’clock, it becomes unbearable anywhere else but on water. We didn’t have a clear plan, but were hopeful that the temperatures would be slightly lower (27-28ºC), allowing us to move more freely.
After purchasing the Delta permits, our first stop was in Parcheş, the place that always calls us back, because it is practically unknown. No large boats charter the waters, you occasionally get to see a local fisherman greeting you, and that’s that. There’s a steep steppish road getting you closer to the water. By the time you reach it, you can’t wait to get in and paddle. Mosquito repellent and safety equipment should not be taken lightly, though. We’ve started to really know our way around the labyrinth. Mangroves to our left, a line of water lilies to our right, followed by a first lake and then a second one /where we saw pelicans up-close a year before/. The usual egrets welcome us and, as we pass our stops and paddle ahead, we realise – between a swan spotted and several common moorhens, it’s chick time! – that the water level is low, so we return to our second lake, drag our kayaks on land into water and see that we were not wrong at all! The myriad of cormorants of last June is still there, in the background, and yes, there are pelicans, too. Whitish-pink, arranging their plumage with those long and powerful beaks. We must get closer! Unfortunately, the lush water vegetation doesn’t help. Our strokes are as strong as they get, yet 15, 30, 45 minutes later we’re still trapped in a sea of green. Marcel manages to get across first and checks out the birds and the smaller canals for a way out. There is none, it gets darker and darker, so we must head back the same way we came. With our last powers, we struggle and we make it in time to see the orangish echoes on the water that’s very still now. The mosquitoes start attacking.
Parcheş
The following day’s sun is up too early, it seems, so we have a small breakfast by the water, share our snacks with the shepherd dogs and watch the dust awoken by the herds of goats. ‘This is Dobruja!’ I smile to myself. We pick up some litter around our sleeping area and notice that it’s getting cleaner by the year, which makes us feel happy.
We drive to the ferry in Tulcea and we miss it by minutes! Luckily, someone’s in a hurry, pays an emergency fee and we’re on board, too. We follow a dusty road along fields of corn and are stopped by a border police patrol.
‘You can’t cross into Ukraine. There are only a few permits granted and those must be obtained in Tulcea’, explains the officer, politely.
We continue ahead. Blue-eyed people are everywhere. Their glances leave you hypnotised and we stop when a cheerful chap waves at us. We agree to take him to the nearest village.
‘The Romanian mobile networks don’t work well here. Sometimes you tend to get the Ukrainian networks more often…’ he smiles at us. ‘Thank you for dropping me home, I hope you’re not mad at me.’
No way! We still have a long way to go. In the end, we reach Pardina and it feels very remote. There is only one guesthouse in the entire village and we hope to have early dinner there and get back to water. They only serve food for their guests and it’s full. The view over Chilia Branch is beautiful, but the arrogance of the owner is something so rare in Romania… We leave, go under the bridge and pass a few families and friends picnicking and camping by the water. An old tree, precisely what we needed! We gear up and launch! Marcel has a surprise in store and we have to paddle a stretch of 8 km that evening.
Pardina
I feel the water’s force as I’m following an egret. We have to occasionally stop and wait when larger boats approach. They are polite and always halt their engines when they see us, yet waves still form and we surf them. The canals get smaller and smaller, people on cruises wave at us and ask us about our route. Curious. We get to a large lake, in the end. It is beautiful and wide – you wouldn’t think that such small stretches of water could connect you to something of that size!
On our way to the cormorant reserve

‘We are close!’ says Marcel.
He is taking me to a secret cormorant reserve. Large boats can’t get through, especially in August. It’s true. I look at the trees, they are bald and black – cormorant territory alright. We start paddling and everything is green around us, like a carpet made by nature. Swans are teaching their cubs how to fly. The noise made by the birds – almost sunset now – is a delight. We are happy and go under tree branches in our attempt to get closer to life. We then paddle ahead, see the cormorants scanning us and some flying away. It is a magical time.
The cormorant reserve
Sadly, we must return. Near our camping place, some youngsters greet us:
‘Would you like to stop for a fish soup?’
I am a vegetarian, but Marcel is a big fan, so we do. They give me fruit and we stay for a chat. The mosquitoes attack, though, and we are forced to leave with tens of bites under our skirts.
Morning arrives peacefully. The wild pig – doesn’t look quite like a boar – roaming around the next tree in sight is gone. Boats start passing by. And a beautiful formation flies over our heads.
‘Pelicans!’
We head back to Tulcea, pass sunflower fields and gaze at the beautiful traditional carts.
‘Summer is not done… we’ve got some left. And if time doesn’t allow us to plan another escape, there’ll always be next year!’ we secretly wish to inspire others and get them to paddle along.