View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 8 August 2016

România nu se formalizează



Am avut multiple idei legate de acest articol, care gravitau în jurul sentimentului de bine şi mândriei pe care mi-l dă apartenenţa la neamul pe care îl am, apoi blestemului pe care uneori cunoaşterea multor limbi îl poate reprezenta şi culminând cu o nouă călătorie în Vest – precedată de o zi petrecută tot aici, la Est.
Sunt cumva atât de fericită când vorbesc despre români în călătoriile mele – în Albania, mulţi dintre oamenii pe care i-am întâlnit aveau câte-un prieten român, faţă de care se simţeau apropiaţi, dobândit cel mai frecvent în urma perioadei de lucru în Italia. Zâmbesc înăuntrul meu când mi se spun lucruri frumoase despre poporul meu, pentru că ştiu că sunt adevărate. În nordul Germaniei, am întâlnit un italian care m-a ajutat foarte mult [va continua] şi care mi-a spus că îi plac foarte mult românii pentru că, în opoziţie cu locuitorii ţării care-l găzduia şase luni pe an, sunt foarte deschişi şi te poţi apropia într-un timp scurt de ei. Şi suntem dornici să ajutăm.
Mă găseam deja de câtva timp în microbuzul spre Comana, împreună cu prietena mea Luisa, a cărei zi de naştere urma să o sărbătorim acolo, şi tantile din sat deja ne dădeau sfaturi unde să coborâm, împreună cu indicaţiile spre Parc, la destinaţie:

„Vedeţi pădurea ’ceea? Mergeţi drept înainte, până la ea!”

Eram doar noi, într-o vineri călduroasă de care am fi putut întrucâtva scăpa doar la adăpostul copacilor. Aşa s-a şi întâmplat – verzi, cu licăre mai mult sau mai puţin regulate de lumină, cu căsuţe construite pentru păsărele, cu un traseu nicidecum greu – dar dubios marcat –, aşa au fost cele câteva ore ale noastre acolo. La un moment dat, am hotărât să ne întoarcem, pentru că riscam să pierdem microbuzul spre Bucureşti, apoi, ca într-un joc de domino – trenul spre Braşov şi avionul spre Dortmund de a doua zi.

Cărarea noastră însă parcă dispăruse, ca în Hansel şi Gretel. După douăzeci de minute, am riscat şi am găsit-o, bazându-ne pe GPS-ul care ne şi nu ne ajuta. Am mai dat greş aproape de ieşire, însă acolo am dat din nou peste nişte doamne mai în vârstă care ne-au ajutat. Fusese o panică indusă, aşa i-aş spune, dar mie şi Luisei nu ne plac lucrurile banale.

Mi-e drag tare, călătorind prin diverse locuri ale ţării, să dau peste acelaşi ritm molcom, menit să te ghideze şi să îţi arate că eşti în afara oricărui pericol. Nu la fel mă simt, de pildă, când circul în Ungaria vecină. Vorbesc şi limba şi am şi ceva sânge de-al lor ce îmi curge prin vene, dar am dat şi peste situaţii penibile, când, de pildă, angajaţii vreunei benzinării îşi dau coate privindu-ţi rochiţa mai vaporoasă şi mai transparentă [deh, e vară, oameni buni!] şi comentează de zor văzând că ai coborât dintr-o maşină cu numere de România fără a-şi da seama că, în fapt, înţelegi tot ce îşi spun. FYI: românii nu au nimic cu voi, vă alimentaţi singuri orice convingeri istorico-teritoriale aţi avea legate de noi.
Am momente când încerc să îmi astup parcă urechile, cum face micuţa mea chinchillă, ca să nu aud ce se discută, pentru că înţeleg atât de multe graiuri. Ori încerc să mă detaşez şi să trăiesc experienţa ca şi cum nu aş înţelege niciun alt cuvânt în afara celor rostite în propria-mi limbă. Mai detest şi să fac pe interpretul în diverse colţuri ale lumii, cu precădere în Ungaria. Pentru că o simt cumva ca pe o obligaţie şi am prieteni bilingvi care mi-au mărturisit că se simt la fel. J Lucrez în fiecare zi cu acest instrument, care este cuvântul, şi aş prefera ca măcar în călătorii să pot savura totul şi să vorbesc o limbă doar pentru că simt cu toată fiinţa că aş vrea asta.
În ultima călătorie, am vorbit 5 limbi. Mi-a făcut plăcere şi m-au ajutat foarte mult! M-am bucurat chiar să vorbesc româna şi am apucat să o fac în două rânduri. Îmi place să întâlnesc români în drumul meu; îi întreb de unde sunt şi încotro se îndreaptă şi întotdeauna găsesc pe chipul lor trăsăturile unui popor bun, care, cu toate că are şi el părţile lui mai proaste, este de apreciat pentru cele în care excelează.
Simplitatea cu care poate rezolva problemele, inventivitatea cu care se descurcă oriunde şi oricând, naturaleţea cu care – chiar şi într-o ţară super-pusă la punct – se bucură de lucrurile mici: o ploaie fără umbrelă, un mic dejun fără cleşti de prins cornuri, un zâmbet senin şi fără ascunzişuri. Pentru că nici românii nu se formalizează.


© Text & fotografii: Olivia-Petra Coman

Monday, 18 July 2016

Kosovo: a Phoenix story



3 years had passed and I was back, as I wished and had promised. This time, through green hills and red earth.
The first signs were very encouraging: the vehicle insurance rate had halved. As I stood sipping a Peja for breakfast [yes, I know, an early start is not always a bad thing!], in an old inn set on one of the many labyrinthine streets of the Grand Bazaar, I felt it again – this good vibe, this positive energy, this extraordinary joie de vivre. Past reads had indicated a Gjakova visit as life-changing, due to the massive destruction caused by the war, but I had missed my visit in 2013 and the structures had mostly been rebuilt.
Peja felt vibrant and the peaceful narrowness of Rugova Canyon followed. Contrasts… ‘Is it going to be like this all day long? Mellow and bustling and mellow again?’
The sun was up, as we headed towards Prishtina for a sweet and friendly meeting. Things had changed, had improved, had evolved. In so short of a timespan! ‘Boy, these people know their priorities!’ Better and neater roads, many constructions underway, and a ton of gas stations! Even the capital felt different! The dust – so present on our last journey – was no longer there. Neighbourhoods looked more polished, new and trendy cafés were to be found – decorated with a good taste and matching colours that would breed envy in the Balkan countries around.
As I took the first steps towards a cheesecake whose taste felt the same, I realised that the people had not changed either: the same smiling faces, the same kindness, the same hip clothes and attitude.
Some hours later, I also realised that journalists and writers rank as important in Kosovo and their words weigh heavily… when we managed to escape a traffic fine and enter the Marble Cave for a private visit, arranged by our friend. A beautiful cave, interesting formations, thought-provoking explanations, and a bat bidding us farewell.
...so much time until they finally meet | The Marble Cave
We caught the sunset in Ferizaj and drove on to Prizren, which we reached in the dark. There were construction works along the river, but it still looked lovely. Passers-by were crowding the Shadervan – it was Saturday night, after all –. We joined them, had an exquisite dinner filled with laughs at our favourite restaurant in town, and prepared to go clubbing, but some misunderstandings (time-wise) left us chilling, a frozen Mojito in my hand.
Kalaja e Prizrenit
‘Can’t we have breakfast first?’ The coconut bonbon that I had just savoured had to serve, as we were going up to the fortress for the view that we had missed out on due to last time’s heavy rain. It feels lucky to return to a place that you fell in love with and still find that something that drew you close. As the real breakfast followed and as I had my last spoonful of Trileqe, still divine, chatting with a friend that had met us on our last minutes in Prizren, I was happy for the people around and for a future that – from the outside – looked brighter and brighter thanks to their resilience and mind-shattering optimism.
Prizren: the view
And I was happy for my traveller’s heart, as well… because it had been delivered the trip’s most pleasant surprise. This time, it was Kosovo.