Îmi trec toate parcă prin faţa
ochilor—o pală de vânt ce a tot dat semne de rafală, un trăsnet ce a mistuit
totul cu mult înainte de a mai naşte furtună, o ceaţă care nu a vrut să dea
răspunsuri, o zăpuşeală care a pus viaţa pe hold,
o secetă despre care mulţi ar fi spus că este cea mai roditoare a ultimei
perioade, puţin praf în ochi înainte de dispărut fără urmă, o tornadă perversă
ce şi-a schimbat brusc direcţia şi apoi... amurgul, amurgul ce nu ar fi lăsat
rozul serii să se stingă chiar dacă era convins că a greşit nuanţa.
De ce se termină chiar dacă a fost
dragoste, uneori la cel mai înalt grad?
Pentru că uneori, dragostea nu mai
există. Se pierde undeva printre lamentările oamenilor de a-şi lua viaţa în
frâu. Printre trădări repetate. Toate rod ca nişte viermi sentimentele
puternice care au sălăşluit odinioară în inima unui om. La un moment dat,
plesneşti ca un elastic supraîntins. Şi nu îţi mai trebuie. Întorci cu totul
spatele. Preţuieşti amintirile, râzi cu drag atunci când îţi răsar din nou în
minte, însă este cel mai înalt nivel la care vei mai ajunge vreodată în relaţia
cu celălalt. Pentru că nu vrei să te laşi să mergi mai departe şi nici nu are
rost.
Alteori, sentimentele, deşi încă
puternice, sunt înlocuite de dispreţ, de dezgust. Tot ce îţi rămâne în minte
este un mesaj. Unul singur, pe care ţi-l vei aminti mereu cât vei trăi şi care
va împiedica de-a pururi orice încercări ale lui de a te contacta şi orice idei
de-ale tale de a regândi situaţia.
Iar banii, banii sunt un
instrument josnic ce poate interveni atunci când vorbim despre sentimente:
elefantul roz din cameră. Când minţim de dragul lor. Când ne folosim de cuvinte
mari pentru a ne masca intenţiile reale. Când sfâşiem cu lovituri repetate de
cuţit imaginea de bine a umanităţii. Când unii bărbaţi devin goliţi de mândrie
ori demnitate şi se transformă în curve ce-şi aşteaptă renta lunară de la femei
proaste, slabe şi credule.
Mă conving tot mai mult de
diferitul acesta ce sălăşluieşte între noi şi care parcă nu s-ar urni. De
diferitul în cum simţim. În cum iubim. În cum un om în a cărui companie nu ne
regăsim tânjeşte să îşi împărtăşească trăirile cu noi, în cum un om pentru care
nu am da prea multe ne vorbeşte cu o căldură neprefabricată, în cum un om pentru
care nu mai avem decât un salut şters pe colţul buzelor poate încă să simtă
pentru noi. Şi să nu îi treacă niciodată.
Nu suntem la fel, chiar dacă aş
vrea să cred în raza de soare care propovăduieşte – mult prea
ştiinţifico-fantastic chiar şi pentru gusturile mele – că înainte de rasă,
religii şi circumstanţe, suntem oameni.
Partea bună, pentru cei care ştiu
să îşi asculte cu adevărat inima, este că idealismul încă naşte combinaţii
fericite, de oameni care se preţuiesc unii pe alţii şi care galopează împreună
înspre-un orizont ce nu se va estompa niciodată.
S-a jucat de-a culorile: autoarea
