Cascada Bigăr şi împrejurimile ei

Poate deveni un clişeu dacă vă mai spun cât de mult (încă) mă surprinde România prin locaţiile sale ascunse şi nedescoperite?

Sper că nu, deoarece povestea de astăzi (pentru că da, natura urzeşte poveşti!) se bazează pe această senzaţie pe care o regăsesc, pas după pas, colindându-mi ţara.

De această dată, s-a întâmplat să fiu în drum spre mult iubita mea Orşova cu prietenii mei, în prima noastră oprire spre Bosnia, unde ne programaserăm nişte ture de rafting. Cum nu ştiam dacă să ne reîntoarcem sau nu spre drumul înspre Cascada Bigăr a doua zi, din lipsă de timp şi multe în plan, am luat-o ca pe un semn când drumul spre Oraviţa ni s-a arătat la dreapta şi am acceptat provocarea. În curând, semnalul inexistent, izolarea pe care o resimţeam şi faptul că mai era puţin şi rămâneam fără benzină ne-au indus o stare mai specială, de un calm aproape de neimaginat. Dealurile se conturau molcome şi rotunde, în verdele încă puternic şi crud de sfârşit de iunie, amintindu-mi de Maramureşul meu drag, dar am realizat că locurile acestea vibrau într-un alt fel. Cu ceva legendar şi antic în ele, cu influenţe sârbeşti şi poate puţin austro-ungare în arhitectura satelor izolate prin care am trecut.

 

Cascada Bigăr se găseşte pe paralela de 45º şi se spune că este una dintre cele mai frumoase cascade din lume. Să fie chiar aşa? Întrebarea asta-mi zburda de foarte mult timp prin cap şi de tot atâta timp îmi dorisem să ajung aici. Se pare că dorinţele, dacă-s puternice şi din suflet, se împlinesc... pentru că deşi eram deja oarecum îngrijoraţi că nu o găsim, ne-am întâlnit cu un grup de biciclişti care ne-au asigurat că suntem pe drumul cel bun (căci şi ei o căutau) şi, într-un final am aflat-o.

 

Un susur timid se auzea de la drumul principal şi eram convinsă că urma să mai mergem pe jos câteva minute până să o văd. Când colo, era chiar sub ochii mei. Poate unora le poate părea neînsemnată, dar oricine s-ar apropia şi ar descoperi firicelele de apă ce se preling unul lângă altul pe imensitatea de verde şi prospeţimea ce stăruie în atmosfera din jurul cascadei ar rămâne fascinat.

Am plecat şi mai încărcaţi cu bună dispoziţie de acolo, am reuşit să găsim o benzinărie şi apoi am continuat să savurăm pitorescul zonei. Şi dacă tot eram acolo, am zis să dăm o fugă la Eftimie Murgu, pentru a vedea morile de apă (unele dintre ele încă funcţionale). Ne-au întâmpinat nişte drumuri înguste şi un miros puternic de cereale măcinate şi m-am simţit din nou transportată în timp, într-un antic atât de familiar şi de aproape probabil de sufletul oricărui român şi din nou norocoasă... cu un început atât de minunat de călătorie, în ţara mea!  

/am fost norocoşi să o vedem pe când ERA – actualizare, 13.06.2022/