Sicilia: destinaţia mea preferată ca şi mâncare

Râd şi-acum amintindu-mi începuturile acestui an, prin Sardinia. Şi felul în care am început să apreciez mâncarea la un alt nivel în călătoriile mele. Am mai spus-o, nu este uşor să călătoreşti atunci când mănânci ouă, lactate şi verdeţuri. Dar unele destinaţii parcă-s croite pe gusturile şi necesităţile tale.

Ieri vorbeam cu jumătatea mea despre ce înseamnă să trăim în prezent. Da, pentru mine, 2015 a fost anul în care am realizat că bucurându-mă prin toţi porii de mâncare mă face mult mai mult să trăiesc în prezent. Să mă bucur şi mai mult de viaţă. Şi să o savurez.

 

Distanţa dintre Sicilia şi Malta nu este într-atât de mare, dar culinar... este enormă. Zâmbetul cel mai mare l-am avut în portul în care-am acostat, Pozzallo. Şi fericirea aceea mare s-a datorat, în parte, nisipului fin, mării, străduţelor ghiduşe, gălăgiei şi voioşiei şi, pe de altă parte, mâncării.

Era dimineaţă, citisem despre „micul dejun tradiţional” sicilian, aşa că am decis şi eu să îl încerc, pe lângă nişte ciocolată aztecă, de Modica. Granita alle mandorle con brioche—şi eram în rai, cu gura până la urechi, neîncetând să mă mai minunez de gustul dulce şi fin al băuturii, completat de moliciunea mogâldeţei de aluat din faţa-mi. Tot la Pozzallo, am continuat cu o porţie savuroasă de farfalle al pesto siciliano-- care mi-au satisfăcut pofta de sărat ce mă cuprinsese.

 

Următoarea oprire a zilei a fost la Noto. Căci citisem articole despre o anumită cafenea de acolo [detalii mai multe veţi găsi în articolul legat de proiectul de călătorie, ca de obicei], al cărei proprietar şi maestru patiser fusese declarat cel mai bun din întreaga Italie. Mă gândesc că-i mare lucru, la ce tradiţie în dulciuri are acest popor [chiar dacă influenţele individuale ale fiecărei regiuni în parte şi mai ales ale insulelor sunt foarte puternice]!... Tocmai de aceea, mi-am făcut aşteptări mari şi am tras cu dinţii de oprirea în acest orăşel cochet. Am comandat ceva ce îmi atrăsese deja atenţia pe pagina web a cafenelei: cassatina siciliana—şi, mda, pentru că eu sunt înnebunită după deserturile mari, colorate, siropoase şi, în acelaşi timp delicate, dar toate foarte dulci, a devenit prăjitura mea preferată... pentru câteva zile. De necrezut, însă gustul subtil şi deloc dulce al unui latte di mandorla artigianale mi-a rămas întipărit în minte şi am început să beau şi acasă, cu toate că nu iese aşa! Despărţirea de Noto şi de căldura înăbuşitoare de acolo a însemnat nişte cumpărături, mai exact bunătăţuri ale zonei: migdale de Noto, roşii uscate de Pachino, fistic de Bronte.

 

Şi... ajungem în Siracuza, pe străzile umbroase ale căreia am gonit, până în centrul său istoric, ce coincide, în mare parte, cu Insula Ortigia, fermecătoare prin străduţele sale unduitoare şi înguste. Aici am savurat o spremuta d’arancia răcoritoare, care ne-a ajutat să ducem această primă zi lungă până la capăt.

Ea s-a încheiat în Messina, unde, între două trenuri, am apucat să mănânc la cafeneaua gării, un sandviş caprese delicios, cu busuioc proaspăt, care efectiv m-a pus pe gânduri. „Oamenii ăştia până şi în gară au mâncare fantastică!”, cam astea au fost cuvintele mele şi ale iubitului meu, la unison.

~

A doua zi, pe Stromboli, după un drum pe mare ce le-ar fi dat de furcă celor ce suferă de pe urma valurilor foarte mari(!), experienţele culinare s-au ţinut lanţ. Acum vreo două luni, cu gândul la Sicilia şi chiar dacă nu îmi place să gătesc, i-am făcut caponata siciliana iubitului meu. De-abia aşteptam să gust şi varianta originală şi trebuie să recunosc... am adorat-o şi gustul a fost similar bucatelor mele. Sicilienii îşi iubesc vinetele, de acest lucru sunt sigură! Am mai încercat şi o salată caldă de carciofi, cu gustul lor specific şi ireproductibil, de care m-am îndrăgostit în Sardinia, în februarie. Iar, la final, am comandat ceva ce îmi dorisem de mult: brioche con gelato. Am primit un ditamai pacheţoiul de dulce cu cea mai bună „gogoşică”, cum le zicea Marcel, din toată călătoria. Am împărţit-o, efectiv, era mult prea mare. Dar gustul şi combinaţia de texturi mi-au rămas în suflet. Bineînţeles, două brioches au venit cu noi la pachet, până pe vârful Vulcanului Stromboli, unde m-am îndurat să o împart pe a mea cu un căţel care se uita cu multă poftă la mine.

 

La coborâre, eram obosiţi şi înfometaţi. Pizza Stilleto, gigantică, proaspătă, delicioasă [Marcel spune că a fost cea mai bună din viaţa lui], servită la două farfurii, a fost ceea ce ne trebuia. Într-un tipic stil napolitan. Şi la fel a fost şi cel mai bun tiramisu -care nu mai are nevoie de nicio prezentare- servit în toate călătoriile mele –la egalitate cu cel din Fertilia, cu o consistenţă diferită-.

 

  ~

A treia zi, începută cu un mic dejun fabulos, ce merită pomenit, a continuat la prânz cu granita al caffè con brioche, căci gazda noastră din Milazzo ne sugerase cum că această zonă de nord (până la Messina) era cel mai bun loc să o încercăm, din toată Sicilia! Pot spune un wow mare. Care vine de la o persoană care nu bea cafea.

 

La Cefalu’ am apucat să luăm şi noi cina, într-un loc super-colorat şi super-trendy, pe care-l remarcaserăm încă de la început. Şi unde am mâncat cele mai bune paste ale vieţii mele, penne alla norma. Când v-am spus că oamenii ăştia-şi iubesc vinetele, nu am glumit. Erau gătite impecabil: pufoase, suculente, perfecte.

 

 ~

A patra zi am început-o cu o sperietură, când la 6:30 ne-a lovit ciclonul mediteraneean, însă la 10, vântul şi ploaia s-au potolit şi am continuat să mâncăm: un mic dejun light în cameră şi apoi pasticceria mea preferată. Deşi aflată la intersecţia unor străduţe lăturalnice, ce nu-ţi dădeau cel mai ridicat sentiment de siguranţă, să stau şi să savurez fiecare strat în parte din setteveli, să gust din frăgezimea prăjiturii (de-acum) preferate a lui Marcel -crostatina di fragola- şi, în final, să muşc din ce urma să devină (şi rămână!) dulcele meu preferat: crocantul şi pufosul, combinaţia mea ideală, cannolo siciliano = momentul meu culinar favorit al călătoriei. BLISS, cum zic englezii.

 

Ziua s-a încheiat cu o pizza gigantică în Catania, cu mult parmigiano şi cu cartofi copţi la cuptor, răcită cu un tartufo surprinzător.

  

~

Şi, pentru că nu încercaserăm încă arancine, am făcut-o în aeroport, a cincea zi. Le-am primit calde, pufoase, cu o umplutură inedită -pentru mine- de orez şi vinete. Da, din nou vinete! Ca să nu ne dezminţim şi ca să putem sărbători cum trebuie despărţirea de Sicilia... după cum bine am văzut inscripţionat pe alocuri... un’isola da mangiare, am mai înfulecat câte-un cannolo.