View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Tuesday, 10 September 2013

Umbra lui Mircea la Cozia…



„Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute, [...]
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?”
(Grigore Alexandrescu – „Umbra lui Mircea la Cozia”)

Mănăstirea Cozia
Era o noapte de august şi cea mai deasă furtună de vară pe care mi-a fost dat să o trăiesc până acum. Mă întorceam cu un autocar din Franţa şi de-abia putea înainta pe drumul îngust şerpuind pe lângă măreţul râu. De atunci mi s-a părut mie că în toată această vale a Oltului domneşte un mister alimentat de spiritul marelui nostru domnitor. Unul dintre cei mai mari pe care i-am avut.
Participând la un curs în această zonă, mi-am împlinit în ultima zi cât am stat acolo una dintre cele mai mari dorinţe – să văd Mănăstirea  Cozia (1388), ctitoria lui Mircea cel Bătrân, şi să îi văd mormântul acestuia din urmă. Am ajuns la mănăstire într-o duminică toropitoare, în care curtea părea neîncăpătoare pentru mulţimile care o asaltau. M-am plimbat de jur împrejurul zidurilor încă maiestuoase, am coborât treptele până la Olt, curioasă de luciul apei, care m-a surprins prin nuanţa incredibil de verzuie. Apoi, mi-am făcut curaj şi am păşit înăuntru... şi l-am văzut, pe partea dreaptă, aproape de intrare – poate un loc de veci mult prea umil pentru forţa cu care Mircea a apărat spiritul nostru, ca neam.
Am continuat drumul spre Râmnicu Vâlcea şi am oprit numai pentru 10 minute (pauză de-o prăjitură), căci ştiam că Braşovul este departe şi că mai era un obiectiv mare de atins. Trecând pe lângă trovanţii de la Costeşti, pe care nu îi mai văzusem din mai, am făcut în mintea mea un rezumat al ultimelor 4 luni din viaţa mea [da, m-a cuprins melancolia!] şi am realizat cât de multe mi s-au întâmplat (bune), prin câte locuri am colindat, câţi oameni noi am cunoscut, câte senzaţii deosebite am trăit şi câte dorinţe mari şi mărunte deopotrivă mi s-au împlinit. Şi m-am simţit recunoscătoare.
Transalpina
Ca să nu mai zic de obiectivul ce începuse a se întrezări timid şi pe care-l aveam de mult timp pe listă: Transalpina! Urcând înspre Rânca, am simţit pentru prima oară din martie, cred, aerul rece şi proapăt de care-mi era dor şi, în curând, după ce am trecut de respectiva staţiune, ne-am trezit în nori, pe care i-am lăsat cu generozitate să pătrundă în maşină. :) Am continuat apoi să conducem pe culmi şi văile ni s-au dezvăluit verzi, amintindu-mi parcă de Transfăgărăşan [care, trebuie să recunosc, îmi place mai mult!]; apoi, treptat, etajul de conifere a fost înlocuit de cel de foioase şi ne-am trezit parcă rupţi de lume, fără semnal şi fără să zărim vreo altă maşină. Şi, chiar dacă ceea ce vedeam desfăşurându-se prin faţa ochilor mei era foarte frumos şi m-am simţit din nou mândră că toate acestea se petrec în ţara mea, factorul wow! lipsea. L-am întâlnit de-abia spre final, când am văzut soarele pregătindu-se să apună peste Lacul de Acumulare Oaşa... am zăbovit preţ de câteva minute acolo, pentru a lăsa natura să mă reîncarce, apoi am continuat lungul drum spre casă.

Dacă sunteţi pe Valea Oltului, 
   Evitaţi cât de mult puteţi hotelurile Căciulata, Oltul şi Cozia! Condiţiile sunt mizere (cu gândaci în baie şi decoruri comuniste); mă întreb în continuare cum de îşi menţin cele 3* în condiţiile date? [Am încercat să postez un review pe Trip Advisor în acest sens, fără succes însă deocamdată.]   
   Intrarea la băile termale din spatele Hotelului Oltul costă 15 lei şi merită pentru o relaxare de câteva ore; aşteptaţi-vă să fie foarte aglomerat în sezon!   

No comments:

Post a Comment