View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 31 March 2014

Ideea mea de Nord se cam prăbuşeşte…



Am crescut cu o fascinaţie pentru Nord şi, recunosc, mama a fost cea care mi-a sădit în suflet această veneraţie. Nici nu a fost prea greu, pentru că, născută iarna şi îndrăgostită iremediabil de acest anotimp, de întinderile de alb şi de frigul cât mai mare, m-am lăsat dusă foarte uşor înspre această direcţie. Saga islandeze erau la ordinea zilei. La fel şi mitologia nordică. ...ca să nu mai vorbim de istoria şi geografia ţinuturilor de la nordul Europei. Pe măsură ce timpul s-a scurs, sentimentele mele pentru Nord – ca în orice relaţie de lungă durată – au crescut şi s-au stabilizat. Şi asta a clădit cu atât mai mult un cadru propice apariţiei dezamăgirii.
Am crescut. Am început să călătoresc. Era inevitabil să nu ajung şi în nordul meu mult iubit. Surprinzător, am început cu Finlanda, în 2010. Şi cât am văzut, primprejurul capitalei Helsinki, mi-a plăcut, nu zic nu. Mi-au plăcut stilul simplu, nordic, dar atractiv (pentru mine), ilustrat de la parcuri şi până la organizarea magazinelor, caracterul omniprezent cochet şi gadget-urile menite să ne facă vieţile mai uşoare, de pildă, sistemul de prognozare a vremii instalat în tramvaiele din Helsinki. Însă m-au speriat şi pus pe gânduri liniştea grea din mijloacele de transport în comun, felul în care mă simţeam acolo, ca o paria de multe ori. Acum, la atâţia ani distanţă şi la atâtea aventuri pe care le-am trăit între timp, îmi vine să râd, însă atunci, atât de lipicioasă ca persoană şi cu sufletul atât de fierbinte cum eram şi sunt, dar o idee mai naivă, am luat-o tare personal şi am crezut că vina o port eu.
Totodată, am zis şi că a fost prima ţară nordică şi că a doua experienţă sigur va fi mai reuşită. Aaaah, combinaţia aceasta explozivă de optimism şi idealism! A urmat Islanda în 2012, ţara din Nord la care visasem cel mai mult, ba chiar îmi dorisem să studiez acolo. ...bine că nu s-a concretizat! A nu se înţelege greşit, Islanda este una dintre cele mai frumoase ţări pe care le-am văzut vreodată (şi este încă, din acest punct de vedere) în Top 3, după Scoţia şi Bosnia, însă... nu m-am simţit bine primită acolo. M-am simţit privită ca orice alt turist/călător... oricum pentru localnici nu mi s-a părut că ar conta. Aşa cum nu au contat nici entuziasmul sau pasiunea cu care le studiasem istoria, literatura, cu care începusem să le învăţ limba. Am simţit o lipsă totală de implicare din partea celor cu care am interacţionat în Islanda (localnici sau oameni care lucrau acolo) şi un interes mult prea mare pentru câştigurile materiale. Prea puţini mi-au zdruncinat (acolo fiind) această convingere; drept urmare, experienţele pe care le-am trăit nu mi-au părut complete, pentru că nu regăseam în ele fiorii care să îmi confirme focul cu care luptasem şi militasem eu pentru o ţară despre care ştiam atât de multe, pe care „multe” le filtrasem prin sufletul meu. Iar realitatea de pe insulă era una incredibil de crudă faţă de candoarea viselor mele.
Cu trenul prin colorata Norvegie
Cum, atunci când ai dezamăgiri, ţi-e parcă şi mai greu să te urneşti din loc şi să mai faci o încercare, cam pe aceeaşi direcţie, Nordul a rămas cumva în standby. Asta până anul acesta, când am vizitat scurt Norvegia, căreia îi voi rămâne mereu recunoscătoare că mi-a dat prima mea experienţă de Auroră Boreală. Nu am mers acolo cu aşteptări mari. Asta şi pentru că ştiam că islandezii, conform relatărilor din saga, se trăgeau din norvegieni. În căutare de pământ şi cu o Groenlanda mult prea îngheţată, varianta Islanda rămăsese singura viabilă. Şi într-acolo s-au îndreptat la sfârşitul secolului al IX-lea norvegienii, creându-şi, apoi, preţ de sute de ani o identitate aparte. Dar totuşi nu în totalitate ruptă de trecutul comun. Frumoasă ţară, nu am ce zice. O frumuseţe mai pământeană şi mai digerabilă decât a Islandei, care, în multe locuri, pare ruptă dintr-o scenă selenară. Recunosc, micile mele aşteptări au fost centrate în jurul unor idei de bun simţ. Mă aşteptam să fie mai curată Norvegia, în fapt, să fie lună de curată, şi am descoperit că sunt gunoaie şi în Norvegia, şi în natură, pe lângă poteca Lade, de exemplu, în Trondheim, sau pe la periferiile oraşelor. O să ziceţi că exagerez, însă în Scoţia nu vezi aşa ceva. Natura este IMPECABIL de curată. Mă aşteptam ca oamenii să fie mai zâmbitori, dat fiind faptul că mă găseam în cea mai bogată ţară din lume. Bine, mă aşteptam şi să fie mai blonzi şi afară să fie mai frig, dar punctul pe care vreau să îl ating este că păstrează, cei mai mulţi dintre localnici, o distanţă. Şi nu mă refer doar la cea din supermarket, unde trec la mai mult de jumătate de metru ca să nu te deranjeze [tânjeam, sincer vă spun, să fiu atinsă, împinsă, întrebată – despre orice! – când m-am întors în ţară], ci la zidurile pe care par să şi le construiască. Am tras concluzia doar că aşa sunt ei învăţaţi să se protejeze de un exterior pizmaş, încă de mici.
Mai am Danemarca şi Suedia. O primă privire asupra Danemarcei o voi avea în acest an, în septembrie. Însă cărţile par a fi jucate. Am admirat şi ridicat în slăvi – geografic vorbind şi extinzând – un popor care nu se regăseşte în concepţiile mele despre el. Se spune despre nordici că vei avea un prieten pe viaţă dacă vei ajunge la inima vreunuia. Ce folos dacă aveţi stiluri şi idei de viaţă total opuse şi intersecţia dintre voi ar rezulta tot în mulţime vidă? A nu se înţelege că îi blamez, însă nu sunt pe gustul meu. Şi nu mă voi simţi niciodată completă călătorind în Nord pentru că elementul uman pentru mine primează şi, pasională şi implicată cum sunt, caut popoare în care să regăsesc căldura în care am crescut acasă. Dezamăgirea este cu atât mai mare cu cât aspectele care poate te-ar încânta altfel, cum ar fi natura, corectitudinea, cinstea etc., trec în fapt neobservate pentru că sunt toate frumoase, puse la punct şi dezvoltate, însă tu nu simţi. Şi poate că mai sunt oameni prin diverse colţuri ale lumii, care muncesc sau călătoresc în anumite locuri cu care simt că nu rezonează şi care se regăsesc în rândurile şi gândurile mele. Şi poate că este bine să experimentăm diverse trăiri şi dezamăgiri chiar şi în materie de călătorii, pentru a ne da seama ce ne place cu adevărat, ce ne face fericiţi şi unde ar trebui să ne investim timpul, energia, pasiunea şi resursele. Şi poate că Scoţia va rămâne Nordul meu.    

No comments:

Post a Comment