La pomul lăudat să nu te duci cu sacu’

Recunosc că încă sunt un pic furioasă când scriu articolul ăsta. Şi e mai bine aşa. Nu o altă vorbă românească bine zice „Bate fierul cât e cald”? Asta fac şi sunt convinsă că mă voi simţi mai bine la final, când se va fi scurs tot veninul.

Eu cred în bine, cred în frumos şi cam asta caut în toate experienţele mele. Însă nu toate-s roz şi nu întotdeauna dau peste trăiri şi oameni aşa cum mi-aş dori eu. Şi care-i cel mai mare dealbreaker când călătoresc sau particip la vreo activitate? Lăcomia. Să fiu tratată pe bandă rulantă şi privită ca o vacă de muls. De muls bani. Islanda şi islandezii (ca ţară şi popor), raftingul de pe Jökulsá Austari (ca experienţă), cazarea de la Hanul lui Hanganu (ca şedere peste noapte) se încadrează în aceste linii. Mă aşteptam poate mai puţin să dau peste aşa ceva la mine în ţară.  

După cum probabil unii dintre voi ştiu, weekendu’ ăsta ar fi trebuit să se desfăşoare primul concurs de snowkayaking din România, la care eram înscrisă, dar care s-a amânat din lipsa zăpezii. Şi tare m-aş fi bucurat să se fi ţinut. La schimb, iubitul meu mi-a oferit cadou de 1 Martie şi 8 Martie o excursie în munţi, de o zi, pe cai. Zis şi făcut! Mai ales că nutresc o mare pasiune pentru călărit şi pentru aceste magnifice animale!

Iniţial, după modelul unei ture de rafting din Islanda, când nu am vrut să vorbesc de rău compania organizatoare doar pentru că prietenul meu chilian lucra încă la ei, nu am vrut să scriu acest articol, tocmai pentru faptul că există un om foarte pasionat de ceea ce face la „7Cai”, Andu, singurul de la care azi am învăţat lucruri, şi care este singurul om responsabil, pe care chiar poţi conta şi care face toate lucrurile grele. Sper sincer că eforturile îi sunt apreciate. Şi nu am vrut ca ceva din acest articol să îi facă lui rău. Însă am zis şi vă promit că nu o să mai tac. Arma mea este cuvântul şi aud că prinde din ce în ce mai multă putere – să îi recompenseze pe cei care merită fie şi cu o apreciere şi (sper!) să îi pună pe gânduri pe cei care sunt criticaţi.

Totul ar fi putut să fie minunat şi să fi rămas, alături de călăritul de la apus în Argentina şi de senzaţia unică de libertate pe care mi-au dat-o dealurile de la Cislău, printre experienţele memorabile din acest sport. Numai că (progresiv)...

Ai noştri colegi de tură au fost unii mult prea aroganţi (nişte fetiţe presupun că de bani gata şi cu puţină bună creştere, care nu au fost nici măcar în stare să îmi răspundă la o banală urare de „Poftă bună!”) şi alţii mult prea diferiţi de noi, cu care nu am simţit că aş avea – personal – ceva în comun sau de discutat. M-am simţit ca la o cină cu prietenii proprietarului afacerii, la care aş fi venit neinvitată, cu toate că plătiserăm cu toţii aceeaşi sumă de bani.

Tura ar fi trebuit să fie de începători şi nu a fost aşa. Adică fetiţele din paragraful anterior aveau zeci sau „sute” (cum s-a exprimat însoţitoarea/mama lor) de ore de echitaţie la activ. Iar băieţii menţionaţi anterior sub „nu aveam nimic în comun” călăreau de mama focului şi, pentru că, de obicei caii se ţin unii după alţii, mi-l zăpăceau şi pe al meu Odolean, care era la un moment dat chiar să mă răstoarne din şa. Bineînţeles că proprietarul afacerii nu era lângă mine să îi vadă sau să îi atenţioneze ca la vale să nu o ia la trap. Nu m-au deranjat trapurile sau galopurile repetate şi nici măcar faptul că am căzut la un moment dat încercând să evit o creangă mare de brad (a fost vina mea, căci semigreul românesc pe care-l călăream greşise poteca, iar eu îl dirijasem greşit printre copaci; a fost o cădere programată şi asumată, căci altfel m-aş fi lovit mai rău – aşa, nu am decât nişte zgârieturi pe faţă).

La popasurile făcute pe drum nu se strângeau cutiile de bere, iar la stâna la care s-a luat prânzul (eu am sărit peste [specificasem că sunt vegetariană şi mi se promiseseră nişte legume, însă cred că respectivul aspect a fost mai apoi trecut cu vederea – deh, asta să fi fost cea mai mare pagubă!) era o mizerie de nedescris... cu toate că amplasarea ei este absolut superbă, la aproape 1500m, cu privelişti incredibile asupra Crailor. Eu cred că dragostea faţă de natură şi respectul faţă de ea ar trebui să meargă mână în mână. Dacă tot am cărat cu al meu căluţ desagile cu hrană, nu se puteau oare lua la întoarcere şi resturile?... că şi-aşa îl deranjau şi pe el respectivii saci; şi pe mine, dar măcar lăsam curăţenie în natură. Nu vreau să par posh, pentru că nu sunt. Am dormit în locuri incredibil de jegoase uneori; alteori am făcut toxiinfecţie alimentară mâncând din locuri insalubre. Cred însă că cel mai important este să fie o atmosferă frumoasă şi să ne bucurăm de timpul petrecut împreună şi atunci aceste mici detalii nu cred că ar mai conta atât de mult. În cazul de faţă, ele nu fac decât întărească ceea ce simt: că a fost cea mai urâtă experienţă a mea de călărit, mai impersonală şi decât cea din Akureyri, Islanda, de la Polar Hestar, din iulie 2012.

Nu am găsit nici măcar un gram de implicare din partea proprietarului afacerii. Şi asta m-a deranjat foarte mult. Păreau să fie doar nişte bani făcuţi uşor, din ceva care îi plăcea. Cel mai tare m-a deranjat că, la coborâre, deşi eu eram deja total dezamăgită şi dezgustată (ăsta-i cuvântul!) de tot, nemaiavând chef de trap şi galop, în loc să îl lase pe Andu să vorbească cu mine şi să coborâm la pas, proprietarul afacerii a ţipat la noi în repetate rânduri să ne grăbim (probabil că îşi dăduse seama că nu îl simpatizez şi nu mai prezentam chiar niciun fel de importanţă pentru el ca şi clientă).

La un moment dat, am ieşit din stână pentru că nu mai suportam bârfele şi discuţiile de iarmaroc privind vânzarea cailor sau bârfele privind cine şi cum călăreşte mai bine. Îmi doream să merg acasă şi îmi venea să plâng. Am primit în dar din cer nişte fulgi de nea, care să mă înveselească – şi au reuşit! Apoi, când mă întrebam dacă sunt eu dereglată, au oprit lângă mine nişte practicanţi de enduro. Unul dintre ei mi-a făcut cu mâna şi m-am dus să vorbesc cu ei. Au făcut-o cu mare fineţe, la care probabil că te-ai aştepta şi de la cei ce practică un sport atât de nobil precum echitaţia. Şi atunci s-a produs un switch în capul meu şi mi-am dat seama că nu eu eram vinovată pentru felul în care mă simţeam.

Aşadar, Dan, cam astea-s părerile mele. Sunt argumentate şi cred foarte tare în ele. Locurile prin care am fost azi sunt sublime. Senzaţia pe care o experimentezi când simţi că începi să construieşti o legătură cu calul ce te poartă în şa este unică. Iubesc caii foarte mult şi poate că pentru tine asta ar trebui să conteze cel mai mult. Şi să apreciezi oamenii ca mine. După cum spunea acum câteva luni un prieten de-al meu, contează calitatea, şi nu cantitatea. Sunt începătoare într-ale călăritului, e drept, şi nu cred că am strânse nici măcar 20 ore puse cap la cap în şa, însă am curaj şi pasiune. Şi vreau să învăţ, însă în afară de Andu, care, îţi spun sincer, nu se poate ocupa de fiecare participant în parte (deşi acum îţi vei spune că a stat după curu’ meu toată ziua), nimeni nu m-a învăţat nimic. Am senzaţia că de multe ori lumea mă ia drept o fetiţă prostuţă care nu are curajul să îşi exprime deschis părerile. Aparenţele sunt înşelătoare. Ce nu ai înţeles acum câteva ore din discuţia noastră purtată cu lacrimi de ciudă în ochi (cred că nici măcar nu erai interesat) sper să înţelegi acum. Oamenii vor să se simtă mai mult decât doar nişte instrumente de făcut bani. Vinde-le o experienţă în care să fii implicat. Cel puţin celor de calitate. Restul oricum nu vor avea tupeul să îţi spună că a fost altfel decât „Frumos”.