Cetatea de pe klippă

 

Auzisem despre această cetate, însă imaginile cufundate parcă în lumina apusului de soare, împreună cu restul de informaţii, se găseau undeva în străfundurile minţii mele. Am scotocit şi, pare-se, conform surselor, Cetatea Trascăului [numită şi „Colţeşti” în a doua jumătate a secolului al XX-lea] a fost construită în jurul anului 1296 de către subvoievodul Thoroczkay din Trascău. Aceasta s-a produs ca măsură de siguranţă luată în urma invaziei tătare din 1241, fiind confiscată apoi de Matei Corvin şi distrusă în 1703 de către trupele austriece, când nobilii din zonă s-au opus anexării Transilvaniei de către Casa de Habsburg. Cu toate acestea, o parte din ziduri şi două turnuri laterale sunt încă în picioare. Şi cam asta doream să vedem.

În căldura înăbuşitoare de început de iunie, zumzetul gâzelor şi marea de verde ce ni se desfăşura de jur împrejur, drumul spre cetate poate fi parcurs şi cu maşina până la un punct, apucând din centrul localităţii Colţeşti la stânga, pe un drum de ţară, însă există şi un traseu marcat, cu 45’ specificate ca timpul deplasării. „Mmmm... cam mult!” am suspinat eu, vrăjită fără doar şi poate de zidurile semeţe care mă ţintuiau de pe klippa dinainte-mi. Aşa că am încercat să le cuceresc, nepăsându-mi de ierburile care mă zgâriau sau de insectele ce nu-mi dădeau pace, „infiltrându-se” în bocanci. Rar mi-a fost dat să văd privelişti în care să mă pierd cu atâta drag, rar mi-a fost dat să simt istoria contopindu-se cu natura la un nivel atât de impresionant.

Sus era linişte, începuseră să apară şi reflexele roşiatice pe ziduri, vestitoare parcă ale apusului ce urma să vină-n câteva ore, stâncile Trascăului contrastau cu „pufarinele” gigantice, de-un verde crud, din care mi se înfruptau ochii. Şi nu îmi mai venea parcă să plec...