View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Thursday, 12 June 2014

Cine seamănă vânt culege furtună



Poate că vă sunt datoare cu o explicaţie, poate simţiţi că am fabulat şi că Iranul nu este pe-atât pe sigur pe cât vi l-am descris. Insist că este şi că ce v-a ajuns la urechi sau ceea ce veţi citi în continuare, în premieră, după caz, reprezintă doar un eveniment care s-ar fi putut întâmpla oriunde în lume. Soarta a făcut să se petreacă în Iran şi, după ce voi fi tastat şi ultima literă a acestui articol, pentru mine, „telenovela iraniană” (cum am alintat-o în ultimele săptămâni pentru a-i îndulci consecinţele) ia sfârşit. Nu înainte însă de a-i face publice intrigile şi punctele culminante, că poate om mai scuti vreun călător de aventurile (nenecesare) prin care-am trecut noi.
Hmmm... cam unde m-a dus dragostea pentru istorie... cam aproape de Afganistan (la vreo 300 km) şi de o zonă dintotdeauna prezentată drept periculoasă din cauza traficanţilor de opium care se folosesc de pustietatea Deşertului Lut şi a Deşertului Bam pentru a-şi croi drum spre Turcia, cu destinaţia finală Europa. Credeţi că mi-a păsat mie de ce se spunea când obiectivul final era cea mai mare construcţie de lut din lume, veche, se pare, de peste 5000 de ani – Fortăreaţa din Bam?... Nu au contat nici cele 8h30’ petrecute pe autobuzul dinspre Shiraz înspre Kerman (ce-i drept, plăcute, în compania noilor noştri prieteni francezi şi a puştiului lor de nici 1 an şi jumătate). Nu a contat nici faptul că, la sosirea în Kerman, la pensiune, proprietarul Jalal Mehdizadeh nu era de găsit. Cu ajutorul şoferului nostru de taxi şi unui telefon dat de el, Jalal a fost acolo în 10 minute. Una dintre primele întrebări pe care mi le-a adresat a fost „Auzi, tu eşti tot ghid [în Iran, cei care vorbesc limbi străine sunt foarte preţuiţi şi, de obicei, lucrează atât ca traducători/interpreţi, cât şi ca ghizi de turism – n.m.] la tine-n ţară?”... „Nu”, i-am răspuns, „eu scriu despre călătorii” şi asta a fost.
Am intrat în casa ce nu părea deloc îngrijită, în timp ce Jalal ne explica destul de detaşat că el şi-a cumpărat o casă nouă şi se mută pentru că nu mai vrea să îşi supună soţia şi copilul de 5 ani la întâlniri repetate cu noi şi noi oameni care vin şi stau la el în casă/pensiune. După de-acum tradiţionala „culegere” a datelor pentru cazare, am dat banii [cam prea mulţi pentru condiţiile precare şi pentru preţurile din Iran] şi am fost întrebaţi cam ce excursii doream să facem. Deşertul se putea aranja, tot la un preţ extrem de piperat pentru Iran, însă la auzul cuvântului „Bam”, Jalal ne-a tăiat-o scurt – „Chiar este necesar?”... Da!! Ar fi trebuit să urlu încă de pe-atunci. Am străbătut tot Iranul ca să văd Bamul. Am lăsat-o aşa, în fapt, ne-a explicat el de unde s-ar lua shared taxis către Bam şi s-a grăbit să plece, dându-ne numărul de telefon al ghidului cu care lucra el, Ahmad, şi care ne-ar fi putut ajuta dacă am fi avut probleme, apoi ne-a rugat să spunem oricui ar fi venit la poartă să se intereseze de pensiune că nu mai erau locuri (deşi eram singurii oaspeţi!!) şi că el nu se mai întorcea în seara respectivă. Şi a plecat, nu înainte de a suna la o firmă de taxi şi de a le spune să trimită o maşină la adresa lui oricând cineva ar fi sunat şi ar fi rostit numele său, „Jalal” (aveam la 20:30 întâlnire cu prietenii noştri francezi, la cină, în hotelul lor – proprietatea, se pare, a celui mai înverşunat concurent al lui Jalal).
Eram atât de obosiţi şi de înfometaţi că nici nu am despachetat. Marcel era prin bucătărie în timp ce eu vorbeam cu două dintre prietenele mele pe WhatsApp. Deodată, s-au auzit lovituri în poartă, în vreo 4 serii, destul de puternice. Marcel a deschis, până la urmă, şi a zăbovit ceva timp în faţa porţii. La întoarcere, mi-a spus zâmbind: „Mica, mi-am făcut un prieten cu o mitralieră”. Apoi, mi-a detaliat. Că era un băiat tinerel şi curăţel, care întrebase de Jalal şi care apoi a vrut să facă o poză cu Marcel. Noi eram obişnuiţi cu asta, pentru că deja ne opriseră mulţi oameni pe stradă pentru fotografii (eu eram o curiozitate – blondă, păr scurt, ochi albaştri – şi nimeni nu înţelegea cum de şi Marcel, cu ochii lui de asiatic, este tot român). Până la urmă, au făcut o fotografie împreună. Pe când se străduiau să o vadă, au dat peste o fotografie cu tânărul respectiv şi cu o mitralieră, clar, din anii de armată, obligatorie în Iran. Dar nu, băiatul a încercat să îl convingă pe Marcel că era vânător.
Toate bune şi frumoase. El a plecat, noi am sunat la taxi şi am plecat. Aaaah, am uitat să vă spun. La pensiunea aceasta (şi cred că-i o practică destul de comună în Iran), nu se închideau uşile. Adică, ne-a oferit omu’ o cheie, dar asta închidea doar uşa noastră, uşa lor (şi implicit camera care dădea într-a noastră) rămânând deschisă. Aşa că am lăsat-o baltă, am zis că de 12 ani de când stă Jalal prin cartier, ştie cum stă treaba, şi am închis doar poarta înaltă de vreo 3 metri (şi cu închidere automată). Nu ne-am înţeles cu taximetristul, aşa că am ratat biroul de schimb valutar, însă am ajuns la hotelul prietenilor noştri. După cină, ne-am reîntors acasă (la pensiune; aşa zicem noi mereu când călătorim).
Mare ne-a fost minunea să găsim poarta larg deschisă, o maşină de poliţie în faţa ei şi înăuntru – pe Jalal, soţia lui, fiica lui şi dădacă fiicei lui, plus doi poliţişti. Este inutil să vă spun că rucsacurile noastre nu mai erau acolo. Jalal ne-a spus că i-au furat laptopul, receiverul de satelit, routerul, tableta şi telefonul fiicei lui. Tot mormăia că o să ne despăgubească prin nu ştiu ce agenţie. Eu plângeam încontinuu, cot la cot cu fiică-sa. Într-un final, m-am potolit; Jalal a legat jaful sau furtul sau ce-o fi fost de cei trei băieţi care-l ajutaseră la mutat, în ziua respectivă. Doi dintre ei au fost găsiţi şi aduşi la pensiune, ca Marcel să îi identifice: nu erau ei. Al treilea nu era de găsit.
A doua zi, de dimineaţă, am aflat că Jalal făcuse niscaiva săpături pe cont propriu, în satul din care se trăgea al treilea băiat, de pe lângă Kerman, unde fusese în toiul nopţii şi reuşise să găsească numărul de telefon al respectivului ins. Îl sunase şi acesta îi promisese că va veni la secţia de poliţie. Acolo ne-am dus şi noi după micul dejun, însoţiţi de Ahmad, a doua zi. Eu nici în România nu am fost vreodată la Poliţie, aşa că nu ştiam cum să mă comport sau la ce să mă aştept. Telefoanele ne-au fost luate, conform politicii iraniene, la intrare, şi am primit bon de ordine pentru ele. Apoi, Ahmad a fost percheziţionat, însă nu şi noi, căci eram „musafiri” în ţara lor. Aşa-i obiceiul. În fine, la un moment dat, m-am simţit ca la teatru de cafenea, prin prisma discuţiilor pe care le purtam cu şeful Poliţiei din acel birou, care tot insista, sau cel puţin aşa mi-a tradus Ahmad, şi nu înţelegea de ce nu avem copii. După lungi aşteptări, a apărut şi al treilea băiat. Deşi ni se promisese protecţie şi siguranţă, a intrat pe uşă, văzându-ne, la fel de clar cum îl vedeam şi noi. Marcel a fost foarte ferm şi a declarat că nu era cel cu mitraliera cu care vorbise deunăzi. Hmmm, aşa că ne-am dus la o altă secţie de poliţie, şi mai mare, unde Marcel a făcut portretul-robot al presupusului hoţ, în timp ce poliţiştii încercau să ne asigure de faptul că vor face tot posibilul să ne găsească rucsacurile, pentru că se simţeau responsabili faţă de noi, în primul rând pentru că eram oaspeţi în ţara lor.
Am plecat apoi cu Ahmad în bazar, ca să ne luăm nişte elemente de bază, necesare. După ce că îi înduioşasem pe toţi arătându-le bocceluţa mea de geantă şi spunându-le „It’s all I’ve got”, acum era momentul să ne cumpărăm măcar nişte chiloţi, şosete, periuţă şi pastă de dinţi, poate o bluză mai lungă pentru mine şi un tricou pentru Marcel. Dar cu hainele mai greu – erau de foarte proastă calitate, în nişte culori care nu se pupau deloc. O să vă vină să credeţi că am avut o presimţire că voi rămâne într-una din călătoriile mele fără bagaje? ...deşi tot timpul am crezut că se va întâmpla pe aeroport. Am încercat să luăm şi un fel de prânz apoi şi am plecat în deşert (Jalal a insistat să achite el tot).
La întoarcere, târziu în noapte, Jalal ne-a chemat în bucătărie şi ne-a arătat portretul-robot tipărit, întrebându-ne „Nu vi se pare că băiatul ăsta seamănă foarte mult cu dădaca fiicei mele?”... Se pare că cei de la Poliţie îi comunicaseră că poarta nu fusese sărită, ci descuiată, iar în Iran, cu dădacele care erau schimbate la 3 luni pentru a nu se plăti asigurări şi taxe de către angajatori, şi pentru că ele aveau copii ale cheilor casei, erau printre principalii suspecţi. Lucrurile au devenit tot mai CIUDATE, pe măsură ce au început să reapară lucruri de-ale lui Jalal (telefonul mobil al fiicei lui, crezut furat, era la fiica lui; tableta i-o găsise dădaca într-un rucsăcel de-al fetiţei în care Jalal ne spunea că nu găsise nimic deunăzi). Bănuielile despre care vorbesc le-am avut încă din prima seară, însă nu aş vrea să le detaliez aici, ci doar să le discut în particular cu doritorii, pentru că nu am dovezi, bazându-mă doar pe intuiţie.
Mda...
A treia zi, am plecat pe cont propriu la Bam. La întoarcere, ştiam că urma să dormim într-o altă cameră pentru că Jalal avea un client german, care făcuse rezervarea dinaintea noastră, aşa că ne-a rugat, în primul rând, să nu povestim nimic cu privire la incidentele cu bagajele. Am fost de treabă şi nu am suflat o vorbă, însă l-am luat pe Jalal la o discuţie. Treaba stătea cam aşa: cu banii de cazare pe care ni-i dăduse înapoi (130$), excursia în deşert (100$) şi cam ce cheltuise cu noi (max.50$), stăteam cam prost comparativ cu lucrurile care ni se furaseră (în jur de 1000-1100 EUR). Aşa i-am expus problema şi omu’ a schimbat imediat foaia, spunându-ne că se aşteaptă să îi dăm banii înapoi, în momentul când ne vom fi recuperat bagajele, asta după ce iniţial insista că „şi dacă le găsim, tot ce v-am dat şi tot ce aţi cumpărat din banii mei, sunteţi liberi să păstraţi”, oferindu-mi chiar şi un rucsac de-al lui, cumpărat din Suedia (pe care clar că nu l-am luat!). Pentru mine, a fost o discuţie care mi-a întărit părerea pe care o aveam despre Jalal şi despre caracterul lui, şi care discuţie a continuat, foarte pe şleau, a doua zi, de dimineaţă.
I-am spus, în primul rând, că, să fi fost eu în locul lui, aş fi plătit dublu numai ca să îmi spăl ruşinea că asta s-a întâmplat la mine acasă. I-am spus că în ruscacurile acelea erau lucruri pe care oricum nu mi le putea cumpăra nimeni înapoi, amintiri de neînlocuit, adunate de pe unde-am colindat, în lume. I-am spus că atitudinea lui schimbată mă făcuse şi pe mine să mă schimb în ceea ce îl privea. Am fi vrut 700 EUR înapoi, aşa discutasem cu Marcel, dar am lăsat-o la 600 EUR, deşi el, cu mare neruşinare a încercat să ne convingă să acceptăm 500 EUR. Totul într-o lună (urma să ni-i trimită fratele lui din Germania, din cauza incompatibilităţii dintre sistemul bancar iranian şi sistemul bancar european). Era 3 mai. Nu m-am lăsat şi mi s-a părut normal să nu o fac! Ce mi s-a mai părut ciudat a fost faptul că Jalal era sigur că rucsacurile noastre se vor găsi, că ştia că zburăm prin Istanbul înapoi la Bucureşti şi se gândea chiar să ne trimită bagajele la Teheran, dacă urmau să fie găsite. Bizar, aşa că am trimis un e-mail Ambasadei, alegând totodată să nu alertăm pe nimeni acasă cu privire la cele întâmplate şi să nu le povestim, la fel, nimic despre bănuielile pe care le aveam.
Călătoria noastră în Iran a trecut şi ne-am găsit acasă, fără vreun semn de la Jalal. Marcel i-a trimis un e-mail şi a primit răspuns că rucsacurile nu fuseseră găsite (nu că am mai fi avut vreo speranţă în acest sens, cu tot optimismul ce mă caracterizează). Apoi, pe 25 mai, s-a întâmplat un lucru ciudat – ne-a contactat Jalal, de la sine putere, spunându-ne că Poliţia crede că bagajele nu vor mai fi găsite şi că vrea să ne trimită banii. 500 EUR, însă, pentru că „şi el înregistrase nişte pierderi”, de care ni se tot plângea. „În fine”, i-am zis lui Marcel, „scrie-i, te rog, că-i ok aşa, numai hai să terminăm cu povestea asta!”... Vroiam să mi-o scot din sistem, aşa cum vreau şi acum şi aşa cum fac cu toate elementele care-mi fac rău. Doar că banii nu au mai venit. Faptul că ştia că eu sunt travel writer a fost un fel de certificat de garanţie. Articolul acesta, în română, l-aş fi scris oricum, probabil că fără nume. Dar eu nu sunt genul care să facă rău altor oameni. Asta până când sunt minţită, luată de proastă şi provocată. Am vrut să fim oameni cu acest Jalal şi mă gândesc că oricum, cu riscul de a generaliza, noi, românii, suntem o naţie destul de înţelegătoare. Nu vreau să mă gândesc ce show-uri ar fi avut cu un neamţ sau cu un nordic, pe bună dreptate.
Ideea este că banii i-a trimis, pare-se un asociat de-al lui Jalal (nicidecum fratele lui, cum s-a discutat iniţial), din Germania. Cu acesta se tot conversează Marcel de vreme bună pe e-mail. Azi mă aştept să îi spună că nu îi poate da documentul swift de la bancă pentru că a venit vreun dragon şi a ars registrele. Exagerez, clar, dar cu astfel de minciuni gogonate ne-au venit oamenii ăştia... că transferul durează 10 zile lucrătoare (deşi în legislaţia UE se specifică foarte clar că durata MAXIMĂ a oricărui transfer în Euro, între statele din Uniune, este de 3 zile lucrătoare), că a fost sărbătoare în Germania (o fi fost), că cei de la banca din Berlin nu eliberează respectivul document swift decât după 10 zile lucrătoare (când se primeşte amendă dacă nu este eliberat în 2). Eu i-am explicat toate astea şi lui Jalal, cu link către textele din Monitorul Oficial al UE în engleză şi germană. Şi i-am dat ultimatum: 10 iunie. De pe 11 iunie am început să scriu şi să îmi vărs amarul. Cei ce mă cunosc prea bine ştiu că unde scuip nu mai ling.
De mică, am fost bătăioasă şi am fost învăţată să nu mă las călcată în picioare. Banii îi vom face la loc, dar refuz ca demnitatea să o las să-mi fie şifonată!
Aş vrea să vă asigur, încă o dată, de faptul că, deşi vă poate speria întâmplarea aceasta, EA PUTEA AVEA LOC ORIUNDE ÎN LUME. O iau ca pe o nouă experienţă, din care am învăţat, care m-a întărit şi, până la urmă, care m-a făcut să înţeleg şi mai mult că a călători implică şi riscuri. În Iran plănuiesc să mă reîntorc fără doar şi poate, pentru că a fost una dintre cele mai frumoase aventuri şi călătorii ale vieţii mele şi toţi oamenii pe care i-am întâlnit, cu excepţia lui Jalal, m-au încărcat cum nici nu vă puteţi imagina. Şi articolul ăsta este pentru voi, pentru călătorii care sper să se ferească de astfel de întâmplări, şi pentru hăinuţele mele şi ale lui Marcel, de care mi-este tare dor.  


© Olivia-Petra Coman (text & foto)

1 comment:

  1. Pe 16.12. ne-am recuperat banii de la Jalal, printr-un coleg binevoitor si curajos al lui Marcel care a avut drum la Berlin. :) Telenovela iraniana a ajuns, astfel, la final. Si ma bucur din tot sufletul ca nu mai am ganduri ratacite p-acolo.

    ReplyDelete