Dacă am depăşi definiţia clasică a prieteniei?

Să ai prieteni este minunat, dar este, cum îmi place să o numesc şi cum este, de altfel, orice relaţie, a full-time job. Investeşti timp, sentimente, resurse, apoi te trezeşti cu inima frântă pentru că te-a lăsat cu ochii-n soare pentru noul iubit, pentru că o dată la an vechile probleme dintre voi reapar la orizont [şi asta poate doar să însemne că nu le-aţi soluţionat în profunzime încă de prima dată] sau că nu primeşti îndeajuns de multă atenţie şi exclusivitate pe cât ţi-ai dori. Cam asta se întâmplă în viaţa reală, chiar şi a noastră, a călătorilor, în momentele când ne găsim în base camp a.k.a. acasă.

E vorba ’ceea arhicunoscută şi tradusă în (cred) toate limbile Pământului şi care în dulcele nostru grai sună cam aşa „Ochii care nu se văd se uită”. Aşa să fie oare? Sau există relaţii care scapă de sub tutela ameninţătoare a depărtării?

 

Scriam, acum mai bine de un an şi jumătate, în engleză, ce-i drept, că şansele sunt mari ca – prin peregrinările pe meleaguri mai puţin vizate de comercial –, să dai peste oameni ce-ţi împărtăşesc viziunea asupra lumii şi asupra călătoriilor. Lista de oameni deosebiţi cu care destinul mi-a făcut cunoştinţă este departe de a fi închisă, însă este minunat când stai şi te gândeşti cam de câte ori în viaţă te-ai văzut şi te vei mai vedea cu oamenii respectivi şi, totuşi, că intensitatea revederilor voastre depăşeşte – în cumul de sentimente – poate ceea ce aveţi acasă. Este minunat să te întâlneşti într-un colţ al lumii cu anumite persoane şi apoi să vă regăsiţi altundeva, luând din nou cina împreună. Este minunat să ştii că cineva îţi duce dorul şi că, deşi v-aţi văzut o singură dată, a fost un clic mare, care a declanşat următorii ani de păstrare a legăturii pe Facebook, WhatsApp sau e-mail. Şi, nu în cele din urmă, este minunat şi inexplicabil când anumiţi oameni îţi intră atât de tare sub piele încât ştii că locul lor este acolo, no matter what. Că vorbiţi mai des sau mai rar, că nu vă mai vedeţi cine ştie câte luni sau câţi ani, ştii, undeva adânc, în sufletul tău, că şi ei păstrează în ei amintirea frumoasă a ceea ce a fost poate o poveste de sub 24 de ore. Sunteţi prieteni dintre cei mai apropiaţi, fără prea multe explicaţii. Fără „de ce nu m-ai sunat?”-uri, fără reproşuri, fără drame care pot lua naştere dintr-o apropiere constantă, frecventă şi deseori nesănătoasă. ...că bine zice vorba englezească „A hedge between keeps friendship green”.

Corect, nu poţi îmbrăţişa un ecran de laptop, însă poţi savura la maximum rarele ocazii când vă vedeţi... şi care probabil vor fi pe continente diferite. În definitiv, cine se-aseamănă se-adună. Iar comunitatea noastră, a călătorilor uşchiţi, este destul de vastă, mă conving de asta zi de zi, pe Twitter şi pe blog şi pe alte site-uri inventive ale colegilor de breaslă. Şi poate că ar trebui să luăm un strop din implicarea cu care ne trăim prieteniile şi să-l înlocuim cu un strop de detaşare, apoi să top it up cu multă intensitate, care, cred eu, ne-ar hrăni sufletul până aproape de – în cazul prietenilor de pe alte meleaguri – următoarea revedere. Şi poate că aceasta este reţeta perfectă pentru o prietenie strânsă şi care să învingă duşmanul Timp şi duşmanul Diferenţă. Sau poate că aşa se mai pot salva relaţiile din viaţa mea în care eu nu mai simt din partea cealaltă dragostea şi devotamentul pe care le-am simţit odinioară. Şi acesta este momentul când începe să sune alarma şi eu să încep să îmi pun întrebări. Cu o menţiune importantă: it always takes 2.