View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 12 January 2015

Stabilitate



Iniţial, vroiam să scriu acest articol pentru un concurs de travel writing, însă, în nebunia care a fost la finalul lui 2014, care nu s-a încheiat aşa cum mi-am dorit, dar m-a învăţat multe, am tot amânat-o şi am tot amânat-o până când am depăşit data-limită de participare.
Stăteam şi mă gândeam despre ce o să vorbesc în el... Ca de regulă, despre ceea ce simt.
Echilibru: @Porto da Barra, Bahia, Brasil
Consider că cu toţii ne dorim stabilitate – stabilitatea unei familii, unui job, unei relaţii, unui cerc de prieteni, unei locuinţe – a nu se înţelege neapărat că în ordinea asta şi că pentru toţi stabilitatea reprezintă acelaşi lucru. Cu toate că şi cei care neagă, în fapt, o urmăresc, o caută. Din păcate, uneori, de dragul ei, oamenii fac prea multe concesii şi îşi sacrifică prea mult din fericirea lor doar ca să aibă falsul sentiment că aparţin de ceva sau de cineva.
Alteori, sunt oameni ca mine, de exemplu, care pun mai mult preţ pe siguranţă, căci am zis-o toată viaţa mea, dacă ar vrea cineva să mă tortureze în vreun fel, să-mi insufle sentimentul de nesiguranţă [a.k.a. incertitudine] ar fi arma perfectă. Şi ce este siguranţa aceasta? Este ideea pe care-o simţi prin toţi porii că lucrurile şi oamenii care contează pentru tine sunt exact pe locurile pe care le vezi tu, în inima ta.
Şi iată că azi, prin natura a ceea ce scriu de obicei pe aici, mă voi referi la două aspecte care mă interesează şi care ţin de stabilitate.
Uneori simt aşa că mi-aş dori şi ca partenerul meu de viaţă şi de călătorii să aibă un program la fel de flexibil ca al meu, şi nu un job stabil, care, e drept, vine cu avantajele lui. Însă mă lasă uneori pe mine simţindu-mă vinovată când călătoresc undeva şi el nu este lângă mine. Pentru că îi duc dorul şi ştiu că împreună ne-am bucura şi mai mult decât o fac de una singură. Aşa a fost în 2011, când plecasem în Scoţia la studii şi când orice lucru mic pe care-l vedeam sau simţeam îmi amintea de el – un homar, o vedere cu puffini, o rafală mai puternică de vânt – şi puneam mâna pe telefon şi-l sunam.
Mai ţineţi minte articolul acesta şi dorinţa mea de a face un tur de lume pentru un an? Aseară am aflat, cu bucurie, că sunt şanse mari să se materializeze în 2016 sau 2017, pentru măcar trei luni, de început, cu o maşină de teren şi un tur de „-stan”-uri, cu reîntoarcere, bineînţeles, în Iran. Cam asta-i fericirea pentru mine. Unde mai pui că el singur a făcut planuri şi pus la punct lucruri fără ca măcar eu să ştiu.
Şi aşa ajungem la stabilitatea din perspectiva unui călător. Sunt nişte lupte care se dau în mine, e drept, înainte de planificarea unei aventuri de asemenea proporţii, nu o neg. Dar apoi, pe măsura schiţării traseului, îmi dau seama că nimic nu va mai conta atunci când mă voi găsi cu rucsacul în spate. E un extaz continuu să mă trezesc în fiecare zi în alt loc, să descopăr în fiecare zi o altă lume, alţi oameni, alte senzaţii. E zâmbetul acela tâmp de pe faţa mea care îmi spune că nicicând nu sunt mai fericită ca atunci când sunt pe drum.
O ştiu, o ştiţi poate şi voi că atunci când ne depăşim zona de confort începe să se manifeste magia. Şi în momentele acelea uit de grămăjoara aia de stabilitate de care şi eu am nevoie şi îmi spun, cu toată convingerea, că oricum ceea ce am clădit dinainte de a pleca la drum va rămâne al meu dacă aşa a fost scris chiar de va fi să treacă mult până să mai dau pe-acasă.     

No comments:

Post a Comment