View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Friday, 20 February 2015

Despre iniţiale şi anonimi cu suflet mare. Din Sardinia.



Sunt o mare iubitoare de oameni. Şi chiar dacă, în mare, mi-am pierdut încrederea în ei acum mulţi-mulţi ani, călătoriile mele m-au făcut de câteva ori să îmi reamintesc de inimi mari şi de fapte mari, de blândeţe şi de bunătate, în cea mai pură formă posibilă.
Hmmm... de când am acest blog, nu am apucat să povestesc de toate popoarele care m-au impresionat prin primire; ştiu că am menţionat multe lucruri deosebite despre iranieni, însă cuvinte frumoase pentru mărinimia lor ar fi meritat şi albanezii, armenii, bosniacii, gruzinii, turcii. Aruncând o privire rapidă asupra acestei scurte liste de popoare care efectiv mi-au intrat în suflet, veţi observa că sunt mai la est, toate. Şi poate că de aceea am fost atât de plăcut surprinsă de cele ce mi s-au întâmplat cu ocazia ultimei mele călătorii, prin Sardinia şi Corsica.
Sarzii, mai exact, mi-au intrat şi ei în inimă. Împreună cu alte naţii care populează insula, căci, vorba aceea, cine se-aseamănă se-adună.
Pentru că, după părerea mea, sunt speciali.
Vă las însă pe voi să judecaţi dacă am sau nu dreptate.
O să râdeţi oare dacă vă voi spune că în primele două zile, petrecute cu cazare în Fertilia, nu am dat nici măcar un eurocent pe transport? E drept că am mers şi pe jos, mai exact de două ori – prima dată de la aeroportul Alghero, mai exact Fertilia, până în localitatea cu acelaşi nume. Ar fi trebuit să aşteptăm o oră autobuzul, mi-era dor de o plimbare de dimineaţă în aer mai călduţ decât cel ce-l aveam acasă şi lumina atât de strălucitoare şi îmbietoare a dimineţii ne cam chema, atât pe mine cât şi pe Andra. Am continuat-o ulterior, după ce ne-am cazat şi savurat [acesta este cuvântul corect, va urma] prânzul, cu un trek pe-un traseu pe lângă pădure, pentru a vedea Nuraghe di Palmavera [nişte construcţii tubulare, fortificate, specific sarde]. La întoarcere, cu cerul înnorat şi vântul care se pornise, custodele muzeului, o doamnă foarte drăguţă cu care mă întreţinusem discutând despre broch-uri scoţiene vs. aceste nuraghe [căci eu vedeam şi văd încă o asemănare între ele... hmmm... poate fi un subiect interesant de cercetare istorică] ne-a întrebat dacă nu cumva am vrea să ne ducă cu maşina, căci stătea în Alghero şi mai erau 2 călători polonezi pe care îi lua cu ea. Ne-am bucurat, era exact următoarea noastră destinaţie!
Înfrânte de vânt şi de oboseală [după vreo 4 ore de somn din noaptea anterioară], la un moment dat, ne-am decis să ne întoarcem din Alghero în Fertilia. Am avut un domn care a vrut să ne ducă el – a oprit pur şi simplu în staţia de autobuz şi ne-a spus că i-ar plăcea să fie însoţit la drum de două domnişoare frumoase. Iniţial, a crezut că suntem norvegiene [deh, blondul meu!], apoi, când a aflat că suntem românce, a început să ne vorbească în română – cele câteva cuvinte pe care le ştia :) – şi să ne spună că a fost la noi în ţară şi că este foarte frumoasă şi că să mergem cu el, că nu vrea să ne fure. De acea dată am preferat să aşteptăm autobuzul, chiar dacă acum îmi dau seama că vroia doar să fie amabil. Şi, surpriză, în autobuz, şoferul nu a vrut să ne ia bani pe bilet, spunându-ne, la insistenţele noastre, că este un cadou din partea „insulei lui”.   
Să vă mai spun şi de oamenii de la hostel, care au stat cu mine minute în şir ca să verificăm traseele de autobuz şi pe care i-am zăpăcit de câte ori i-am rugat să restarteze routerul?
Uscare... la soare :) [Fertilia]
Sau de doamnele care ne-au ajutat să găsim staţia de autobuze din Sassari după ce ajunsesem în respectivul oraş cu trenul? Una dintre ele era sardă, în timp ce a doua era unguroaică şi s-a bucurat mult că am vorbit în maghiară cu ea.
Şi dacă veţi spune că toate zâmbetele pe care le-am întâlnit în restaurante, autobuze sau la colţuri de stradă au fost coincidenţe, o să vă povestesc de oprirea noastră de 2 ore cât aşteptam autobuzul spre Olbia, în Santa Teresa di Gallura, când am fost ajutate în încercarea de a confirma orarele de autobuz şi ni s-a oferit pizza de casă, proaspăt scoasă din cuptor, fără vreun ban. Ca să nu mai vorbesc de cei de-ai casei de la respectiva cafenea, care s-au oferit să ne facă cinste cu bere.   
Şi de L, şoferul nostru pe ruta Santa Teresa di Gallura – Olbia, care ne-a servit cu bomboane, ne-a ajutat cu informaţii, sunându-şi un coleg, despre Sartiglia şi am purtat o discuţie lungă-lungă cu el, de la climă la relief, de la animale la soiuri de vin, de la arheologie la istorie. Se pare că i-a picat şi lui bine discuţia pentru că, ştiind că intenţionam să plecăm la Nuoro a doua zi la 09:20, ne-a indicat staţia, locul de unde puteam achiziţiona bilete, şi a apărut în dimineaţa respectivă în autobuz, instruindu-l pe colegul lui să aibă grijă de noi. Ceea ce respectivul a şi făcut.
Dar nu am terminat cu Olbia. Căci ne-am trezit în centrul oraşului neînţelegând încotro să o apucăm ca să găsim cazarea. L-am întâlnit pe M, care a vorbit cu proprietara, şi ea o femeie deosebită, S, cu mare dragoste pentru români şi dornică să ne viziteze ţara, şi care ne-a însoţit până în faţa clădirii.
Ajunse după un drum lung la Oristano, S, proprietarul pensiunii superbe în care-am stat, fost profesor de limba engleză, ne-a făcut să zâmbim cu replici precum „siete si belle, sembrate italiane” şi, aflând de pasiunea mea pentru istorie, care era cam pe aceeaşi linie cu a lui pentru arheologie, s-a oferit să ne ducă el cu maşina a doua zi la Tharros. Şi luaţi aminte, este un drum de 40 km, dus-întors. Tot el ne-a recomandat ce să vedem în oraşul lui şi unde să mâncăm ieftin şi bun.
Şi aşa am ajuns să îl cunoaştem şi pe R, care ne aştepta. Cu aperitive alese vegetariene. De te lingeai pe degete. Cu vin roşu de casă. Cu fregola [paste sarde] cu anghinare şi roşii. Cu Vernaccia di Oristano la final. Şi cu un tort de casă cu ciocolată. De felul II nu a mai fost loc. Sincer? Am plătit o nimica toată şi ni s-a mai şi recomandat un restaurant în Cagliari, ne-a mai oferit şi o revistă ca să citim mai multe despre Sartiglia, căci nu îi prindeam decât pregătirile, din păcate.  
Cu „Dove sono le mie belle ragazze?” a lui S a început ziua noastră următoare şi drumul înspre Tharros, cu oprire la cea mai veche biserică sardă (secolul al VI-lea). În locul vechi de 3000 de ani ni s-au oferit preţ de câteva minute bune informaţii foarte importante de la custodele muzeului, o fostă vecină de-a lui S. Ne-am reîntâlnit cu bunătatea pe tot parcursul zilei, chiar şi cât am străbătut cei 11 km pe jos de la Tharros la Cábras, însă un S diferit din Cagliari (din autobuzul local) mi-a înmuiat aşa un pic inima, aducea un pic şi cu John Hannah, când a replicat la încercarea mea de a afla mai multe detalii despre cazare şi după ce deja ne oferise informaţii preţioase – „I’m sorry for taking advantage of you” – cu „It’s ok, I don’t mind”. :)
Pe ultima sută de metri, voi încheia în glorie cu G, şoferul nostru de la Cagliari la Villasimius, care a rămas cu un mare regret că sunt deja fidanzata şi că nu mă mai pot lua cu un sard, făcându-ne în acelaşi timp să râdem până au început să ne doară burţile.
Şi cu şoferul de pe autobuzul local din Alghero, care a staţionat vreo 3 minute, cu lumea în el, ca să se convingă (pe hartă) care este cel mai apropiat punct în care ne poate duce pentru a ne fi uşor să găsim cazarea, căci eram ude-leoarcă şi în mijlocul unei ruperi de nori. Nu cred că mai trebuie să specific că nu a vrut să ne ia bani pe bilet.
Şi cu AM, proprietara ultimului B&B la care-am stat în această fabuloasă insulă, care iubea românii, pe care îi considera solari, şi care a revenit târziu în noapte ca să ne lase un coş plin cu merendine pentru dimineaţă, chiar dacă nu aveam mic dejun inclus.
Într-adevăr, oamenii buni se atrag. Şi binele atrage bine. Şi aşa ar trebui mereu să gândim dacă ne dorim să fim fericiţi şi împliniţi. Şi totuşi, nu mă aşteptam să găsesc atât de multă bunătate atât de la Vest.     

© Olivia-Petra Coman (text & fotografii)

No comments:

Post a Comment