View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Friday, 8 May 2015

Neamţ: în căutare


@Pădurea de Argint
Mai ştiţi când am fost la Botoşani în noiembrie/decembrie anul trecut? Ei bine, la întoarcere, am văzut eu ceva în cum se aşezau dealurile din Neamţ care mi-a plăcut la nebunie. Şi mi-am pus în cap să revin! [cam ce îmi pun în cap, am grijă să se şi realizeze]
Iată-mă, aşadar, cu iubitul meu, pe tărâmuri domoale şi verzi, cu un soare ce ba ajunge să bată cam tare, ba face loc norilor şi picurilor de ploaie. Aşa cum anticipam, pe vârf de deal, la Bâtca Doamnei şi la Agapia – în căutarea Codrilor de Aramă din „Călin” –, am simţit libertatea la cel mai înalt grad şi m-am simţit extraordinar de fericită – să pot fi acolo, alături de oiţe, să pot privi apele de sus, să mă încarc într-atât de tare...
Amestecând printre amintiri, sentimente şi senzaţii, într-o călătorie ce a avut ca pretext şi căutarea zimbrilor noştri legendari naturalizaţi din nou prin pădurile nemţene, mi-am dat seama că am ajuns, în fapt, la un alt fir al poveştii. Unul ţesut cu migală din moşi-strămoşi, cu bunătatea şi răbdarea oamenilor care – inima-mi spune aşa – au rămas neschimbate, cu tezaure de artă eneolotică şi populară cântărind adânc în spiritul nostru, cu frânturi de istorie falnică desprinse din zidurile cetăţilor neclintite, cu liniştea aceea frumoasă din satele noastre pitoreşti.
@Cetatea Neamț
Şi ajungem, astfel, la o frumoasă discuţie, purtată la ceas de seară într-o atmosferă extraordinară la Muzeul Popa din Târpeşti. S-a pierdut oare autenticitatea noastră, ca neam? Ştiu că defrişăm prea mult şi că ar trebui să ne oprim. Cu toate astea, încă se mai găsesc, cu duiumul, locuri sălbatice în ţara noastră, locuri care-ţi taie respiraţia. Se prea poate să nu mai găsim meşteri care să lucreze bundiţe din piele cu frumoasele motive nemţene, cu ruze şi sori, însă le lucrează pe lână. S-au desfăşurat, într-adevăr, lucrări de conservare pe la monumente istorice, însă nicio piatră nou aşezată nu va distruge esenţa locului.
Din perspectiva călătorului, lumea noastră, tradiţiile noastre, da, se înstrăinează şi se pierd, la nivel global. Însă trebuie să fim conştienţi că a ne opune schimbării înseamnă, până la urmă, atingerea unui dezechilibru şi mai mare. Nu suntem singura ţară din lume care se confruntă cu schimbarea şi aşa s-au simţit probabil şi înaintaşii noştri. Probabil că aşa e dat să fie – ca trecutul să devină din ce în ce mai valoros, trebuie să îl simţim cum ne scapă printre degete. În optimismul şi idealismul meu, care-s pe alocuri şi realiste, simt că suntem un caz fericit, ca naţiune – încă ne arăm câmpurile tradiţional, încă facem căpiţe de fân, încă mulgem noi înşine vacile, încă ne cultivăm legumele, încă vibrăm la amintirea unui Ştefan, încă ne râde sufletul după poveştile lui Creangă... şi pentru ca aceşti mulţi „încă” să nu se oprească, ar trebui să folosim viitorul în favoarea, şi nu împotriva noastră.  

No comments:

Post a Comment