Una, tot turcoaz de frumoasă.

Acum două săptămâni, când v-am povestit despre atmosfera de pe Tara, mă hotărâsem ca şi restul de aventuri pe apă, în Bosnia, să fie tot în română. Consider că merită cântată, lăudată şi răspândită frumuseţea acestor locuri şi în dulcea noastră limbă.

Destul cu aspectele romantice! Să trecem la acţiune!

Era a cincea oară când eram în zona aceasta din Bosnia, aproape de graniţa cu Croaţia, şi a cincea oară când mă dădeam pe acest râu. De fapt, aici îşi găsesc rădăcinile pasiunea mea pentru sporturi acvatice extreme şi pentru ape repezi. Pot, astfel, spune că totul a început aici. Trebuie însă luat în considerare faptul că nimic nu începe ca la carte fără un mic dejun bosniac copios.

 

Una este apa în cauză şi se spune că este cel mai curat râu din Europa. Multe s-au schimbat de când am fost prima oară aici – acum sunt mai multe facilităţi, zona dimprejur a devenit parc naţional (deci plăteşti şi intrarea în parc dacă vrei să te dai), probabil că toate au devenit o idee mai comerciale, cu iz de Bosnia însă încă păstrat, ceea ce le face plăcute, nu incredibil de plicticoase pentru cei ce caută poteci mai puţin umblate. Ea însă nu s-a schimbat – este tot turcoaz. Mai închis după ploi sau în timpul lor şi incredibil de strălucitor când o bate soarele. Pe traseul cel mai spectaculos, Štrbački buk – Lohovo (17 km), nici nu ai nevoie de apă la tine. Poţi bea direct din ea, într-atât este de limpede. Are porţiuni şi de 4⁺; după cascada cea mare (Štrbački), pe care unii dintre skipperi o coboară vertical în toţi cei 24m ai săi şi care este şi cascada mea preferată, traseul începe zvâcnind cu o cascadă mai mică, a cărei înălţime poate varia, de la 6 la 3m în sezonul practicabil. Noi am avut-o cam de 3-3.5m anul acesta, volumul apei fiind foarte mare. Ne delectăm apoi cu o succesiune de cascade mai mici şi urmează repezişuri interesante, spumă multă şi, da, trebuie să te cam ţii bine de sforile bărcii. Cu prima porţiune trecută, care anul acesta pot spune cu mâna pe inimă că a fost cea mai „adrenalinică” aventură pentru mine, ne putem relaxa, sta la o vorbă cu cei doi tovarăşi de echipă – un austriac şi un german –, dar şi cu skipperul învăţăcel pe care-l luaserăm cu noi în barcă, urmări unduirile plantelor subacvatice, asculta ţipetele raţelor sălbatice, totul în oglindirea pădurii şi cerului care acum se umplea de nori. Nicio problemă! Cu o oprire parcă la secundă calculată, stăm la o Preminger, berea mea străină preferată, şi ne încălzim lângă un foc şi sub un copac. Şi pornim din nou la drum sub soarele care acum devine dintr-o dată nemilos şi ne arde feţele. Finalul vine şi el, cu o ultimă cascadă spectaculoasă, precedată de un sifon, acum astupat, în care şi-au pierdut viaţa mai mulţi caiacişti.

 

Ne schimbăm, fericiţi că am finalizat şi de această dată traseul cu bine, apoi plecăm spre o altă masă copioasă. Şi, pentru că ne găsim într-o zonă încărcată de istorie, cu cetăţi de piatră pe coame de deal, refacem traseul spre una din ele, Ostrovica. Ne cuprinde sufletele o mireasmă de fân proaspăt cosit şi, când ajungem în vârf şi văd Kulen Vakuful cufundat în lumina apusului, inima mea se-nfioară: îmi amintesc cea mai frumoasă călătorie în Bosnia pe care am avut-o, în 2011, văd parcă înainte-mi fluturând fusta vaporoasă a unei alte mari îndrăgostite de Bosnia şi zâmbesc, mulţumind destinului că m-a adus din nou aici.

 

Pentru că, deşi nu la fel fără prietenul meu cel mai bun din Bosnia ca skipper, fără o ospitalitate care de această dată mi-a părut întrucâtva umbrită poate de o experienţă extraordinară din toate punctele de vedere petrecută mai la sud şi mai la începutul călătoriei, fără vremea care parcă niciodată nu a fost mai strălucitoare ca în iunie 2011, Una tot rămâne râul meu preferat.