Eilat şi S Israelului

Trebuie să vă recunosc ceva [şi rânjesc acum ca un motănaş pus pe şotii]. Cu toţii avem destinaţii care nu ne atrag în lume: ei bine, la mine, Israelul era pe acea listă. Nu am fost niciodată interesată de locurile biblice, de pelerinaje, de biserici. Dar cum Egiptul şi Libanul am zis să le lăsăm pentru o altă ocazie şi eram totuşi în zonă [Iordania], am spus „de ce nu?”. Oricum, urma să o facem în stilul nostru, necomercial şi cât mai departe de potecile umblate. Şi, până la urmă, important este să călătorim, căci drumul îl iubesc, nu neapărat destinaţia, cum de multe ori am spus-o.

Totuşi, nu ştiam la ce să mă aştept, ce urma să găsesc la 6 km de Aqaba, după cea mai lungă trecere a frontierei de până acum.

Am găsit, în primul rând, un orăşel care mi-a intrat bine de tot sub piele. Cum, de altfel, a făcut-o şi Ammanul. Diferenţa este că în Amman m-aş întoarce pentru fiorii pe care mi-i oferă, iar în Eilat chiar m-aş vedea trăind [nu că aş vrea să îmi las Braşovul, dar e unul dintre puţinele locuri din lume care chiar m-au făcut să mă simt aşa]. Cam ca diferenţa dintre suflete-pereche şi parteneri de viaţă. Lângă aceştia din urmă chiar te vezi îmbătrânind. :-)

Şi, ca dintr-un coş, pregătiţi-vă să scot şi subliniez ideile principale.

Totul mi s-a părut incredibil de pus la punct, estetic vorbind. Peştişorii de pe potecuţa care te ducea spre mare, peştii care te ghidau înspre muzeul de artă, giratoriile pe diverse teme, până şi turnurile şi scheletele de construcţii din port erau pictate!

So far, so good. Chiar sună a orăşel cochet în care aş sta, nu?

Vesel, luminos şi colorat, aş adăuga. Cu o stare de bine care mă duce cu gândul la Malta. Cu o înţelegere între popoare la care poate nu m-aş fi aşteptat [evrei şi palestinieni şi iordanieni şi etiopieni (ca reprezentanţi pentru mai multe naţiuni africane, rămase neidentificate pentru mine) trăind laolaltă] şi care mi-a fost confirmată la spectacolul de seară al fântânilor arteziene dansatoare. Cu siguranţă pe străzi, umblat noaptea fără probleme şi sentimentul că toate sunt la îndemână [aeroportul e în mijlocul oraşului].

Cu mâncare incredibilă. Da, Israel ocupă, de anul trecut, un binemeritat loc în Top 5-ul meu legat de cele mai indicate ţări pentru călătorii vegetarieni, alături de Italia [Sicilia & Sardinia în frunte], Brazilia, Grecia şi Cipru. Scumpă [scump e totul, dar serviciile sunt excelente şi ajungi să te obişnuieşti!], dar te saturi. De fiecare dată. Am servit până şi mâncare incredibil de iute pentru gusturile mele [shahshouka] şi tot am adorat-o. Mmmm… de la sucuri de fructe la fructe şi fructe uscate [israelienii sunt renumiţi pentru ele], de la iaurturi la îngheţată, de la produse de patiserie de şi-acum îmi ling degetele [am în gând o anumită patiserie din Eilat, de lângă al nostru încântător Motel Sunset, care, în traducere liberă din ebraică, s-ar numi „Brutăria Familiei” şi care ne-a salvat înainte de Shabbat – când totul e închis de pe la 15 sâmbata şi până la două ore după apusul soarelui, duminica –, după Shabbat şi pe toată durata cât am umblat din sud înspre nord, cu provizii de la ei la noi], de la mâncăruri vegane wow la mic-dejunuri regale... şi-un falafel, mamă ce falafel au [din câte-am auzit, în Israel a fost inventat]. Am dat peste nişte lanţuri de cafenele de care mi-e dor şi mi-aş dori să mai savurez fie şi-un suc de grepfrut doar să stau pe-un scaun de-al lor. 

Şi dacă totul a sunat bine până acum, să vă spun despre plaje. Au multe şi-s toate la Marea Roşie. Poţi merge în oraş la plajă sau poţi lua un autobuz şi te poţi opri la una dintre plajele private [scumpuţe unele dintre ele, dar merită!]. Nu arată ele cine ştie ce, dar spectacolul e în adâncuri. Noi am ales Coral Beach Reserve şi a fost cea mai frumoasă experienţă marină din viaţa mea. Pereţii aceia de coral care ţi se deschideau de parcă ai fi fost într-un „Stăpânul Inelelor” filmat în apă, cu peştii care te înconjurau – mici, mari, gigantici –, dar coloraţi şi curioşi deopotrivă, parcă era un mediu programat, şi nu unul natural, într-atât de perfect se simţea.  

Tot sudul este o încântare. E izolat; e pustiu; e galbenul acela prăfuit, cu accente portocalii de Drum al Mătăsii din Armenia; e jocul acela dintre unduirile munţilor şi văilor pe care-l mai întâlneşti doar în Scoţia; e starea aceea molcomă, de parcă timpul ar fi stat şi stă încă în loc; e contrastul dintre hău, stânci şi aşezările vibrante dintre ele; e sălbaticul care-ţi răsare în cale la 6 şi jumătate dimineaţă, sub formă de ibex, pentru care încep să îţi curgă lacrimi de fericire din ochi şi, chiar şi la două luni după, realizezi că a fost momentul preferat al călătoriei.