Ceai, ceai şi iarăşi ceai în Haputale

De-abia ajunseserăm în Sri Lanka şi de-abia ne înţeleseserăm cu un şofer de taxi să ne ducă la Pinnawala, că ne şi întreba „De ce mergeţi la Haputale?”, încercând întrucâtva să ne schimbe optica şi planul de călătorie.

Cum, însă, eu mi-s căpoasă şi cred mult în alegerile făcute, am continuat planul după cum îl încropisem acasă. Şi aşa se face că am plecat din Rambukkana cu trenul înspre orăşelul de munte. Se spune că această rută este una dintre cele mai frumoase călătorii cu trenul din lume. Trecând peste zăpuşeală, aglomeraţie şi ventilatoare care nu făceau faţă şi contrabalansând situaţia cu multă bunătate, ospitalitate şi grijă, prin oferirea de locuri şi de atenţie, începuse să îmi placă. Şi chiar de strâmbam din nas la început privind prin geam, curând plantaţiile acelea nesfârşite de ceai, în joaca lor de v-aţi ascunselea cu norii, şi răcoarea, de care parcă nu speram să am parte în această călătorie, m-au făcut să privesc fascinată pe geam. La Nuwara Eliya, lăudată şi ultra-lăudată de localnicii din tren şi chiar şi de şoferul susmenţionat, au coborât şi hoardele de chinezi care mă făcuseră să mă întreb de ce, turist fiind, trebuie să te împingi şi să te foieşti şi să nu respecţi faptul că, totuşi, eşti într-un spaţiu limitat?

Spiritele s-au liniştit, am apucat şi noi să ne cumpărăm nişte gustărele şi apă de la vânzătorii ambulanţi care se îmbarcau dintr-un tren într-altul la aproape fiecare oprire. Cât Marcel al meu încă era pe culoar fotografiind culmile, eu mă lăsam încântată de gările micuţe, dar cochete, pline de flori şi de şcolari veseli, dar timizi, în uniforme, şi care, la final de zi, se reîntorceau acasă. După cele aproape 6 ore petrecute în tren [niciodată se pare că nu s-ar respecta orarul], GPS-ul zicea că suntem aproape.

De la început, mi-a plăcut. Părea un loc fără pretenţii. Autentic. Da, ăsta-i cuvântul! Ştiam acum de ce noi nu coborâserăm la Nuwara Eliya, trăgând după noi ditamai trollerele. Eram cu rucsacurile în spinare. Am fi vrut să mergem pe jos, dar, pentru echivalentul a 3 lei, am luat tuk-tuk-ul. Proprietarul pensiunii ne-a certat, spunându-ne că ar fi trebuit să plătim 2 lei. Ne plăcuse de şofer, aşa că aranjaserăm o cursă până la Yala, a doua zi. Doar că proprietarul acestui loc era foarte bine informat. Avea bibliorafturi cu tot felul de povestiri şi idei, aşa că am convenit că vom merge cu autobuzul. Şi că dimineaţa, chiar dacă ne-ar fi plăcut să urcăm pe jos, urma să o facem cu tuk-tuk-ul, ca să prindem răsăritul la Lipton’s Seat, unde Sir Lipton obişnuia să se retragă şi să-şi privească în tihnă plantaţiile de ceai.

Cum în Sri Lanka, „inn” echivalează cu „homestay” din India şi oferă mereu o masă, asta am făcut. Ne-am înfruptat. Şi a fost bun! Am fost gata devreme, puţin înainte de 5, plecând pe un întuneric beznă şi făcând pană după vreun kilometru. Cu toate acestea, am reuşit să urcăm [după remedierea situaţiei] şi să cucerim curbă după curbă şi o rază de lumină după o alta. Ne-am regăsit în vârf, alături de colegul nostru de pensiune englez, şi am privit haşururile roşiatice ce-şi făceau loc în zare. Fusese wow-ul cel mai mare de la decolarea de pe Otopeni. Ce dense erau plantele de ceai! Am încercat, însă de-abia am reuşit să mă strecor printre ele. Ne-am reîntors în Haputale, oprind pentru a savura priveliştea, maimuţicile cu pui [destul de agresive, ni s-a spus] şi zâmbetele copiilor care urcau pantele pentru a merge la şcoală. Fetele aveau fuste albe şi codiţe împletite, cu fundiţe tot albe, iar noi ne întrebam dârdâind cum de nu le-o fi frig.

Am fost răpusă de oboseală şi, cât Marcel a făcut fotografii, la rugămintea proprietarului, eu am dormit două ore. M-am trezit apoi pentru micul dejun. Fructe, unt, ouă, ceai. Şi o panoramă minunată! Ca să nu vă mai spun cum am învăţat să mănânc bananele sri lankeze, pe drept cuvânt cele mai bune pe care le-am încercat în viaţa mea: o felie de pâine, rotocoale de banane cât încap, miere deasupra. Încercaţi, este buuuuun!

Apoi, ni s-a propus un traseu de trek, pentru când vom fi terminat cu bagajele. Ni s-a dat să citim povestioara unei australience, care o pornise preţ de câţiva kilometri pe şinele de cale ferată, în stilul localnicilor, cotind apoi înspre şoseaua principală pentru a se reîntoarce printr-un sat către Haputale. Aşa am făcut! Am fost întâmpinaţi de mult verde şi de peisaje curios de frumoase, de care nu mai văzuserăm până atunci, de oameni foarte prietenoşi şi zâmbitori. Realizam că unii sunt budişti, alţii hinduşi, iar alţii musulmani. Dar saluturile aveau aceeaşi intensitate şi acelaşi pozitivism.

Eram încărcaţi; aşa am ajuns şi în oraş, pentru a ne face proviziile, în drum spre Yala. Am poposit la brutăria pe care o ochisem cu o seară înainte, din tuk-tuk, cumpărând tot ce ni se părea apetisant. Şi acum îmi amintesc de ciocolata albă, de casă, cu diverse arome de fructe. Uleiul de cocos este rege în Sri Lanka şi oricât ai vrea, nu poţi scăpa de el. Eu nici nu îmi doream asta! Am luat câte-o bucăţică din fiecare şi apoi mi-am dat seama că aş mai fi vrut. Ba chiar l-am întâlnit şi pe şoferul nostru de tuk-tuk, căruia i-am lăsat un mic bacşiş, spunându-i că ne hotărâserăm să plecăm cu autobuzul. Am stat pe terasa pensiunii, pentru a ne trage sufletul, iar eu am mai lucrat la cartea mea.

Iar când s-a făcut ora potrivită, ne-am luat rucsacurile şi am urcat în autobuz. Plecam la sud. Din nou la zăpuşeală.