Instagram Follow me on Instagram
View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Tuesday, 26 June 2018

Cartagena dansează

(partea I)
Înaintea plecării în Columbia, Marcel m-a întrebat la ce anume mă aştept de la noua călătorie. I-am spus că mă văd dansând mult. Am râs amândoi: niciodată nu îi răspunsesem aşa.
În oraş am poposit seara. Ne ajunsese oboseala şi dormiserăm – mare minune! – în congelatorul aeroportul din Panama, apoi pe avionul ce ateriza în umezeală, marcă a Mării Caraibilor. Dar parcă am renăscut văzând feţele de oameni primitori şi veselia cu care ne întimpinau columbienii. Erau, e drept, căţei care să miroasă bagajele cu semne de întrebare şi exista un loc unde nu ţi-ai fi dorit ca al tău să fie dus, dar, în rest, o relaxare ce parcă numai în Caraibe o găseşti, oameni care nu îşi doreau să te înşele, cum ar fi fost primul taximetrist pe care l-am luat şi care ne-a tarifat fix cât citisem de acasă că ar fi trebuit să ne ia până la cazare, dar şi proprietarul Casona La Española, unde ajunseserăm, pentru că la a noastră pensiune părea să nu răspundă nimeni. Ne-a dus cu propria-i maşină, am căutat-o pe dueña de la casa şi totul s-a terminat cu zâmbete şi mulţumiri.
Am fost primiţi cu căldură, ni s-a explicat că fusese o neînţelegere cu booking.com, că putem liniştiţi parcurge pe jos cele 15 minute până în Centrul Vechi ziua, dar că seara ni se recomandă să luăm taxiul, care-i ieftin. Nu pentru că ar fi periculos, ci ca să preîntâmpinăm.
Apoi am făcut duş, ochii mari când am văzut că aveam un singur robinet – ce apă caldă să ai acolo unde toată lumea îţi spune că „este cald tot timpul”! – şi am adormit.
Ne-au trezit păsărelele. Am plecat, conduşi de proprietara Casa La Española, care ne plăcea şi care era o surferiţă foarte amabilă, până la supermarketul unde aveam să găsim şi un bancomat. Nu mă înşelasem – oamenii erau minunaţi: atenţi, grijulii, dornici să te ajute. Am luat noi apă şi niscaiva chestii deosebite – cum ar fi panela, un bloc paralelipipedic de zahăr extras din trestie –, un ananas, papaya şi Marcel s-a oprit să cumpere nişte mango de la marginea drumului. Când am ajuns la cazare, am pregătit fructele pentru micul dejun – au fost cei mai buni mango din viaţa mea! :)

Era cald, incredibil de cald... şi de umed. Ne-am înarmat cu nişte curaj în lupta cu soarele şi am plecat înspre centrul istoric. Marcel poftea de toate, cumpăra sucuri de la vânzătorii ambulanţi şi era tare fericit. Am făcut o oprire la Mall Plaza El Castillo, asta după ce un tânăr de culoare dintr-un autobuz, tare galant şi frumuşel, m-a privit atât de intens că m-am înroşit.
De ce la mall eu, care nu suport mallurile? Căutam un adaptor pentru prize. Da, toţi cei care veţi călători în Columbia veţi avea nevoie de el! Am fost mirată când ni s-a cerut numărul paşaportului la efectuarea plăţii. Şi, pentru că ni s-a părut o idee bună, am zis măcar să încercăm să ne luăm o cartelă locală. Nu a fost deloc greu, aşa cum s-a prefigurat în Iran sau Uganda, ci imediat – şi la un preţ bun – am intrat în posesia microSD-ului. Mai greu a fost cu efectuarea setărilor.
Apoi am mai mers şi am descoperit fructul vată, cum l-am alintat eu. Mamones, în limba locului. Şi Marcel a descoperit cât de benefice pentru sănătate sunt şi m-a îndopat fără milă. Eram la intrarea în Oraşul Vechi şi începeau să se vadă culorile şi casele în stil colonial. Profitam de orice dâră de aer condiţionat pe care trecerea prin faţa vreunui magazin mi-o oferea. Apoi, am început eu să poftesc chestii. Aşa am ajuns să luăm prânzul într-un loc cu multe sucuri naturale... şi cu aer condiţionat. Am ales fructul pasiunii pentru început, apoi Marcel a găsit un loc pentru desert. Îmi plăcea foarte mult partea aceasta a Cartagenei, însă nu era wow-ul deplin pe care-l aşteptam. Am continuat drumul, savurând din mers nişte suc de nucă de cocos. Marcel susţine că a fost cel mai bun din viaţa lui. Tot atunci, am înţeles şi că nici măcar supărăcioşi nu sunt columbienii, atunci când al meu iubit nu s-a dumirit în legătură cu bancnotele în care i s-a înmânat restul.
Am traversat Plaza de la Aduana şi am luat-o la stânga, apoi am mai făcut o stânga, pe nişte străduţe pline de culoare, ce promiteau! Eram în Getsemani, care mi-a intrat rapid în suflet drept zona preferată din oraş! 

Aici ne aştepta şi Café del Mural, un loc ce mi-a plăcut la nebunie din prima! Îmi plăcea terasa, îmi plăceau angajaţii, îmi plăcea jocul prin ale cărui săgeţi urma să îţi alegi cafeaua zilei. Caldă? Rece, mai bine! Ce te-ar face să zâmbeşti? Nişte nucă de cocos. ...apoi am făcut cunoştinţă şi cu David, proprietarul acestui loc minunat, cu argentinianca ce-i realiza ilustraţiile şi am povestit despre reţete, încercând un no-bake cake duduind a cacao columbian şi lăsându-mă în visare.

Parcă nu ne venea să plecăm, dar a trebuit! Am început să avem ochi pentru arta ce ne înconjura, Marcel şi-a luat un tablouaş, iar eu am început să îl bat la cap că nicăieri nu văzusem graffiti atât de frumoase ca în Columbia.

Umezeala contribuise la nişte răni pe care săndăluţele aduse de acasă mi le făcuseră, aşa că am luat un taxi până la cazare. Duşul a fost o binecuvântare şi apoi, pentru că mă familiarizasem deja cu cartierul şi văzusem eu o cofetărie la două case de noi, am fost şi am luat nişte chestii dulci. Tres leches a fost bun de tot! Celelalte două mousse-uri erau pentru dimineaţă, iar una dintre bătrânicile care făcea deserturile a fost o mare figură, punându-mă chiar să număr banii pe care mi-i dăduse rest.

După ce m-a bombănit pentru că nu testasem adaptorul, dându-şi seama că nu am luat ceea ce trebuia, şi m-a mai îndopat cu nişte mamones, Marcel a poftit un asado, aşa că am mers cu el să îl savureze acolo, în cartier. A fost fain!
Am uitat să vă spun – puţini ştiu că eu am ajuns în Columbia cu un pretext: am câştigat o tabără de windsurfing. În seara aceea, ajuns mai devreme, instructorul nostru a venit să ne ia, apoi, după ce am încercat să returnăm adaptorul, dar am găsit magazinul închis, am ieşit într-un club. Era foarte multă lume pe străzi şi înăuntru, am putut şi mânca, era o trupa ce concerta, am fost chiar „împuşcată” cu un cocktail acrişor. La final, am făcut un tur pe noapte al oraşului. Fiind în faţă, cu Jimmy, nici nu am remarcat cum o tânără unduioasă mi-a luat bărbatul de gât: „Mi amor...”. Am aflat apoi că se practica prostituţia la nivel înalt pe-acolo, locul de adunare principal fiind în chiar piaţa pe care-o traversaserăm cu câteva ore mai înainte ca să ajungem în Getsemani.

Sculptură marca Botero, restaurante pline ochi şi muzică ce se auzea din toate părţile... oamenii dansau. Unii pe hip-hop, alţii ascultau vallenato, mi-au făcut poftă şi am început să dau din şolduri şi eu.

„Mica, oraşul ăsta este unul dintre cele mai vii locuri în care am fost vreodată!” m-a prins entuziasmat de mână Marcel.
„Dar, Jimmy, e aşa doar pentru că este vineri seară, nu?” mi-am căutat confirmarea.
„Este aşa în fiecare seară.” J    

No comments:

Post a Comment