Ziua „AZI NU”

A fost un an greu; frumos, dar greu. Ştiu că poate nu pare aşa din postările mele pe Twitter, Facebook sau blog. Şi nici după zâmbetul meu şi după faptul că sunt tot timpul cu el pe buze nu s-ar zice. Şi nu mă prefac: sunt fericită, aşa am fost mereu şi aşa sper că voi fi întotdeauna. Însă nu îmi place să mă victimez, rar cer ajutorul celor din jur pentru că îmi place să mă descurc singură şi, poate cu atitudinea asta de self-assured şi always collected, am obişnuit lumea prost. Poate că în spatele acestei atitudini sunt multe nopţi nedormite şi sacrificii cu duiumul. Tocmai ca să reuşesc în continuare, indiferent de greutăţi financiare, de prieteni pierduţi, de dezamăgiri, să îmi trăiesc viaţa în felu-mi caracteristic şi în reţeta care mi se potriveşte de minune şi care îmi asigură felia mare de fericire pe care – haideţi să recunoaştem! – cu toţii o căutăm.

Pe de altă parte, am avut o perioadă, acum vreo două săptămâni, când am simţit un val mare de invidie venind din partea mai multor persoane asupră-mi. Eu nu înţeleg acest sentiment, pentru că nu l-am simţit niciodată. Am fost tot timpul omul care a privit cu admiraţie şi şi-a zis „Wow! A putut! Bravo lui! Eu de ce n-aş putea?”. Şi apropiaţii mei ştiu despre ce vorbesc aici. Că postez pe Facebook fotografii cu mine în diverse locaţii şi ipostaze e nu ca să-mi dospească orgoliul, ci ca cei care mă iubesc [şi care sunt răspândiţi pe mai multe continente] să se bucure alături de mine. Pare rău dacă am deranjat pe cineva, dar voi continua în aceeaşi manieră. Eu nu spun că stilul meu de viaţă este cel mai bun sau că li s-ar potrivi tuturor, dar nici nu îi condamn pe cei care duc vieţi opuse mie. În final, fiecare trebuie să îşi găsească drumul şi să acţioneze după cum crede ca să fie recompensat cu crâmpeiele acelea de fericire vizate, atâta timp însă cât nu uită să fie bun, tolerant şi sincer şi cât nu încearcă să îi rănească pe cei din jurul lui care chiar nu ar merita asta.

 

 

Aşadar – şi ajung la ce înseamnă titlul acestei postări –, m-am simţit copleşită şi am avut nevoie de timp cu mine. Ca un fel de resetare. Şi mi l-am luat. Mi-am închis telefonul, Facebook-ul şi Twitter-ul de la 9:00, apoi pe la 14:30 [timp în care a trebuit să rezolv probleme administrative], mi-am închis şi mailul. Şi am făcut absolut ce m-a tăiat capul ca să mă deconectez în respectiva zi – am ascultat muzică, am ronţăit ce mi-a poftit inima, am cugetat, m-am autoanalizat... [Aş fi vrut sincer să umblu de bezmetică prin oraş sau să plec pur şi simplu undeva, însă nu aveam chef de ploaia de afară. AZI NU, vorba cântecului.] Aşa că seara mea s-a încheiat cu o întâlnire, în fapt, singurul om cu care m-am văzut în respectiva zi, pentru că aveam ceva de rezolvat între noi. Apoi, în drum spre casă, atunci când mi-am deschis telefonul şi am început să primesc mesaje şi apeluri, m-am simţit eliberată şi m-am gândit că ar fi bine ca ziua respectivă să se repete – şi recomand asta oricui!!

In the aftermath, care încă simt că nu-i pe terminate, au început să se aşeze lucrurile, fără ca măcar să le forţez. Este de-ajuns 1 săptămână ca să-ţi fie încununate eforturile nerecunoscute timp de 3 ani. Sunt situaţii în care ajungi să te găseşti şi care-ţi demonstrează că ai luat decizia cea mai bună în urmă cu mai mulţi ani şi că acum, deşi talentul nu ar fi o problemă, o faci de fun pentru că ştii că pe drum ai găsit o dragoste mai mare. Apoi, sunt oameni care – deşi nu ai fi zis –, te surprind prin dedicaţia şi ataşamentul lor şi poate că, aidoma basmelor noastre, numărul „3” îmi va purta noroc.

Important este că am conştientizat, parcă şi mai în forţă, că trăiesc într-o lume cu o multitudine de oameni talentaţi, frumoşi pe dinăuntru şi cu multe de oferit. Avem zile mai bune şi zile mai proaste, dar rămânem valoroşi cu toate acestea – asta ca să mai adaug puţin mister la şi-aşa misteriosul text anterior –. Şi cel mai frumos, după părerea mea, este când întâlnim oameni care ne completează. Când refuzăm să ne lăsăm călcaţi în picioare pentru că nu încetăm să credem în noi şi în visurile noastre, indiferent de cât de mult încearcă cei din jur să ne facă să credem că suntem altfel decât extraordinari. Şi când suntem, în primul rând, corecţi cu noi înşine, cu ceea ce simţim şi ştim să recunoaştem dintr-o mie pe acele persoane care nu numai că ne iubesc cu adevărat şi ne arată asta, dar ne şi îmbogăţesc vieţile.