Despre fluturi căzuţi • Episodul 5

Anul acesta a fost greu. Cel mai greu.

Cu toate acestea, am călătorit. Sunt recunoscătoare pentru fiecare moment petrecut pe drum. Iubesc drumul! Şi nu sunt singura. :-)

Toate provocările ne-au făcut să căutăm parcă şi mai abitir soluţii, care mai de care mai ingenioase, apoi să scurtăm la limită durata călătoriilor.

Au intrat în scenă oameni care ne-au ajutat nespus. Le mulţumesc încă o dată! ♥

Până la urmă, toate se-ncâlcesc şi descâlcesc între inimile noastre.

Am înţeles/mi-am reamintit în acest an că inacţiunea nu înseamnă absenţă.

 

Şi, uite-aşa, am ajuns şi la ultima călătorie planificată a anului (s-ar putea, totuşi, să mai fie una la care nu ne-am gândit).

Marcel era deja la curs în Bucureşti, aşa că am luat şi eu un autobuz, pe care l-am prins la limită (poveste pentru altă dată), în seara de Sf. Andrei.

A doua zi am schimbat planurile o dată şi înc-o dată, având poftă de aer curat, dacă tot se simţea ca primăvara ziua de 1 Decembrie (şi aceasta-i o poveste pentru altă dată).

Cert este că am găsit linişte şi zâmbete şi am închis cercul pe 2025, fără nicio întâmplare bizară pe tărâm românesc.

Aşa îmi doresc să fie şi în 2026, atât pentru voi cât şi pentru noi!

Va fi un an bun, cu schimbări faine, la care poate nici nu ne aşteptăm! ☼

De pre-ziua mea, am ales ca destinaţie anul acesta insulele din Marmara, de lângă Istanbul. Nici că puteam alege mai bine (motivele au fost mai multe; le voi detalia în lunile ce vor urma), pentru că este locul în care am văzut cele mai multe pisici din viaţa mea! Este valabil şi pentru Marcel. :D

Şi pentru că am circulat cu feribotul de la o insulă la alta, stând însă pe ultima, Büyükada, am şi ajuns târzior acolo, iar opţiunile de masă au fost limitate.

Nu neg, totul este scump pe Adalar (aşa sunt denumite insulele, la comun), însă de aici şi până la a cere 800 TL (echivalentul a 80 lei) pe o porţie de hamsii... mi se pare cale lungă. Ehhh, nu şi-au găsit „publicul” potrivit!

P.S. Salata de nuci şi rodii a fost minunată.

Pe Heybeliada am fost întâmpinaţi încă de la început de preţuri mari, lipsă de prietenie, spaţii de picnic îngrădite [pentru ce ar face oricine asta? doar „turiştii” au voie să beneficieze de facilităţi, localnicii nu?] şi ferecate, mizerie.

Iar când am întrebat unde pot face şi eu o baie în mare, cum accesul la plaje era şi el blocat, mi s-a răspuns de două ori „Finiş!”.

„Dar trăiţi pe o insulă!” nu m-am mai putut abţine şi am răbufnit.

Pisicuţa din fotografie, care va mai apărea în scrierile mele, a venit să ne ia din energia rea ce ne cuprinsese... şi a reuşit!

Burgazada a avut parcă cel mai relaxat aer, cel puţin pentru mine. Am apucat să facem întreg turul insulei, la final de zi. A fost o atmosferă prietenoasă... până la cină. Sau poate că nici măcar acolo nu ne-a părăsit prietenia, însă preţurile mi-au părut o mare bătaie de joc! Chiar şi pentru o vânătă gătită impecabil, să dai 60 lei pe o farfurioară mi se pare exagerat. Şi nu a fost singurul preparat care a venit la suprapreţ. Dar asta a fost, am plătit, ne-am băut ceaiul şi am plecat. Venea feribotul.

Până la urmă, situaţiile de pe insule nu au fost într-atât de grave pe cât, privind din perspectivă opusă, oamenii se protejau. Îşi protejau proprietăţile, veniturile, munca. Însă îmbucurător a fost că, asemeni tuturor celorlalte călătorii în Turcia, chiar şi aspectele negative au fost destul de uşor date uitării prin ospitalitatea cu care am fost întâmpinaţi. Pentru care suntem recunoscători şi revenim de fiecare dată cu bucurie!