Despre fluturi căzuţi • Episodul 3

Am mai spus-o. Anul acesta am intrat în bucluc sau, mai degrabă, buclucul m-a urmărit când am ieşit din energia graniţelor României – mai degrabă în asta cred decât în nişte trasări pe hărţi închipuite.

Vreau să subliniez doar că am fost primiţi exemplar de la centru la nord-vest, pe unde ne-am perindat în scurta trecere prin Ungaria, Slovacia şi Polonia.

Am fost omeniţi, am fost ajutaţi, am fost trataţi cu candoare, cu consideraţie, cu empatie.

Închideţi ochii, inspiraţi, expiraţi, apoi deschideţi-i. Veţi simţi aerul înmiresmat ce ne mângâie pe toţi. Liniştea ce ne dă blândeţea ce ne caracterizează chiar şi de totul arde-n jur. Prezenţa cu care ne trăim realitatea. Încrederea pe care o acordăm „străinului” de lângă noi ca şi cum l-am cunoaşte de-o viaţă.

Este bine să fii şi să te întorci ACASĂ. ♥

 

A fost aglomerat pe drum. Dacă în România şi Ungaria a mers cât de cât mai bine, la graniţa dintre Slovacia şi Polonia din munţi, bară la bară am fost. Aveam o rezervare la un spa (o baie în bere), însă nu a fost chip să ajungem la timp. [A fost cu final fericit, însă!] Mie imi plac mult polonezii, îi consider sufletişti şi săritori, însă prea iubesc regulile. Se creaseră nişte cozi la intrarea în Zakopane, că a trebuit să facem o buclă ca să intrăm în localitate!

S-a schimbat foarte mult în 9 ani! Din dezordinea parcă ordonată a lui iunie 2016 nu mai rămăsese nimic! Acum aveam în faţă-ne o localitate şic, una dintre cele mai scumpe destinaţii de vacanţă din Polonia [vă spun drept, m-au speriat preţurile!], cu restaurante la care se stă la uşă ca să prinzi o masă, parcări arhipline şi... „cel mai aglomerat weekend din tot anul” (cuvintele gazdei noastre adorabile din aerisitul Bustryk). Că veni vorba de parcare, cum vi se pare tariful de 54 lei pentru 1 oră şi 20 de minute? „Zakopane!” au exclamat cei ce ne-au ajutat cu traducerea textului de pe automat şi au plecat oftând.

După ce am făcut noi cam ce ne-am dorit prin Polonia, am zis să oprim în Slovacia, pentru o baie în satul Dedinky (şi lacul cu acelaşi nume). Doar că până acolo mai era şi pe noi ne cam cuprinsese foamea. Am oprit în Vysoké Tatry, care, cu 9 ani mai târziu, era acum o staţiune decăzută. Noi ne-am dus însă la o brutărie-cafenea mult cântată.

Drăguţă, nu am ce zice! Chiar i-am felicitat şi pe cei care lucrau acolo. Ei – numai zâmbete. Păreau tineri şi inocenţi. Asta până s-a uitat Marcel pe bon. Am luat 3 croissante, 3 limonade şi două pungi de paste (îmi plăcuse că aveau produse locale acolo).

„19 euro.”

Ni s-a părut cam mult, apoi am văzut că ne taxaseră 4 croissante, adăugându-ne în plus câte 1 euro pentru fiecare pungă de paste. Acestea toate ni le-au scăzut. La limonade cred că, totuşi, am plătit cu câte 1 euro în plus pentru fiecare, pentru că ei ne-au cerut 6 euro pentru ele, când noi eram pregătiţi, conform mini-afişelor de lângă casa de marcat, să plătim 3 euro.

Am scris o recenzie în care am explicat tot. Era a doua oară când ni se întâmpla, în mai puţin de două luni. Şi nu ultima. M-a cutremurat din nou. Aşa am şi încheiat recenzia – că nu despre bani fusese vorba, ci despre gest, care creează o ruptură între noi acum, când ar trebui să fim mai uniţi decât am fost vreodată.

Poate cel mai amar gust mi l-a lăsat Ungaria.

În Eger, am avut senzaţia că suntem trataţi cu dispreţ, când ba ni s-au adus meniurile, ba nici nu am avut un scaun să mă aşez, spunându-ni-se apoi în engleză (eu comunicasem în maghiară până atunci cu un alt chelner) că nu mai servesc decât pizza.

Cazarea a fost ciudăţică, mai puţin bucătăria, aflată într-un corp separat, unde ne-am adăpostit de ploaia de dimineaţă. Cu toate acestea, ni s-a „livrat” rece şi foarte protocolar.

Însă cel mai prost mi-a căzut oprirea în Nyíregyháza. Pofteam somlói galuska. Mirosea bine la cofetărie, cu toate că era într-un loc tare izolat din localitate. Când mi-au auzit accentul (am pregătire de lingvist, ştiu că există în orice limbă!), atitudinea femeilor ce serveau acolo s-a schimbat brusc.

M-am lăsat deranjată de asta – şi nici dulcele nu a fost cel mai bun, cu toate că arăta foarte îmbietor. De ce?

Pentru că este o luptă închipuită între popoarele noastre. S-a încercat manipularea (de secole, aş spune eu) noastră şi învrăjbirea ungurilor împotriva românilor. La primii a prins muuult mai bine! Cât despre mine, vorbesc limba, însă mă consider româncă. Asta sunt, asta iubesc, însă nu dispreţuiesc pe nimeni, nu doresc nimănui răul, nu caut vrajbă.

 

„De ce?” ar trebui să gândească fiecare om, trecând prin filtrul minţii şi, în primul rând, al inimii sale când primeşte orice fel de informaţii care contravin felului său de a fi şi de a acţiona.