Aaaah… Botşeni…

Este duminică parcă. Nu am mai scris niciodată (şi publicat la ora asta) un blog post duminică. Şi ca introducere, ultimele câteva zile au fost un roller coaster ride în viaţa mea şi cumva am uitat pe unde sunt, când şi cu cine. Dar cum, de la 9 decembrie încoace, m-am obişnuit să se aranjeze toate cum nu se poate mai bine, lucrurile-s din nou la locul lor, aşa că mă apuc şi eu de treabă, că am petrecut şi am fost zbuciumaţi destul.
Am deja 5 proiecte de călătorie stabilite pentru la anu’ şi aştept să mi-l stabilesc şi pe al şaselea. Cumva, se pare că soarta vrea să îmi ating şi eu destinaţia visurilor mele şi în câteva luni probabil că voi şti sigur dacă va exista sau nu o aterizare la Abidjan în noiembrie’15. Africa mă cheamă.
Revenind pe meleaguri neaoşe, am mai spus asta, ce-i drept, în engleză, aşa că aş vrea să reiau şi în limba noastră că întotdeauna a fost ceva care m-a chemat la Botoşani. Pe măsură ce mi-am mai agăţat nişte destinaţii pe harta mea de călătorii de la o perioadă la alta, pe România ajunsese să fie ultimul loc în care îmi doream să ajung şi nu fusesem. Aşa că, de ce nu? Mintea mea de copil pus pe şotii va asocia mereu locul ăsta cocoţat în nordul ţărişoarei noastre cu nămeţi de zăpadă, cam aşa cum existau când eram eu pe la bunicii mei de la Bod, dar parcă hiperbolizaţi. Am încă visul să rămân înzăpezită la Botoşani, poate că într-o bună zi se va realiza.
Se lăsa deja seara când am pătruns, pe nesimţite, în judeţul Botoşani, venind dinspre Cotnari. Şi, pentru o ţară deosebit de împădurită cum este a noastră, am fost şocată: „Unde-s copacii?”. Mă găseam oare în Highlands-urile scoţiene sau în nordul Moldovei?
Semnul spre Rădeni, la stânga, înainte de intrarea în Frumuşica. Drum pietruit. Coclauri. Sate pierdute parcă fiecare pe un vârf de deal, sau cel puţin asta este impresia mea. Cufundată un pic în foame. Aş mânca ceva.
-          Hanul din localitate unde-i?
-          D’apăi, mai jos, în vale, lângă magazinul lui Tinel, răspund în cor doi băieţi simpatici.
-          Da’ cum vă numiţi? ne zâmbeşte unul dintre ei cu toată sclipirea din ochii-i albaştri.
Stejarul din Cristesti
...
[mai jos, în vale]
-          Ştiţi cumva care este magazinul lui Tinel? Căutăm hanul şi crama...
-          D’apăi, Tinel nu mai are magazin...
[şi omul nostru, bucuros de oaspeţi, după cum se pare că stă treaba prin această regiune, ar fi stat mult şi bine cu noi la poveşti, doar că noi trebuia să ajungem să ne cazăm şi să ne potolim foamea]
A doua zi, am luat-o de la capăt, prin sate izolate, în drumul nostru spre şi dinspre Ucraina. Şi a treia zi, la fel. În cântatul cocoşilor şi în razele de soare care au nimicit chiar şi ultimii fulgi pe care-i zărisem deunăzi, ne-am trezit colindând satele din zonă, în căutarea stejarilor şi frasinilor de 450 de ani din Cristeşti şi a podului medieval de la Coşula. Am întâlnit oameni curioşi şi frumoşi de-a lungul drumului.
Şi am ajuns, într-un final, şi la Botoşani. Un târg vechi moldovenesc, cu aer de început de veac al XIX-lea, cu clădiri joase, pătrăţoase, bine gospodărite, şi cerdace largi, amintind vag de seratele probabil fastuoase ale boierimii secolelor trecute.
Atelierul de olarit al Soniei Iacinschi, Botosani
Cu Casa Memorială Nicolae Iorga închisă şi apoi cu Ipoteştiul şi lacul cu nuferi adiacent văzute, simţite şi explorate, a rămas să vă spun cam cât de mult m-am încărcat de pozitivism vizitând atelierul doamnei meştere Sonia Iacinschi. Care ne-a iniţiat în „secretele” ceramicii Kuty, cu originile din secolul al XIV-lea, singura care „se scurge” – acesta fiindu-i semnul distinctiv –. Ne-am simţit primiţi ca prieteni şi ca adevăraţi musafiri şi ne-am desfătat privirile, pe bună dreptate, cu ceramica în verde, cafeniu şi galben, supravegheată cu atenţie de două ori la arderea în cuptorul cu flacără întoarsă, căci, da, toate se fac tradiţional acolo. Iar Doamna Sonia este un izvor nesecat de idei şi se adaptează incredibil la cererile şi la tendinţele solicitanţilor.
Dinspre lacul cu nuferi al lui Eminescu, Ipotesti
Să vă spun şi că mi-am regăsit o căniţă din copilărie pe care am spart-o în urmă cu mai bine de douăzeci de ani şi după care am plâns mult – deh, se ştie faptul că mă ataşez de obiecte –? Sau că rar îmi este dat să întâlnesc persoane în care optimismul şi creativitatea să zburde mai mult decât în mine?
A fost frumos, mi-a prins bine, m-am deconectat, am fost eu în această călătorie scurtă, dar intensă, şi am rămas cu simţurile stârnite – pare-se – pentru ce va mai fi în 2015. Îl aştept. Cu sufletul la gură.    

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.