Belarus: Povestea Țepilor

Şi... când credeam că nu se poate mai rău pentru sufletul meu decât în Iordania şi-n India, iaca Destinul a zis să îmi mai demoleze un vis.

V-am mai povestit de jocul acela cu bilete de avion din copilărie, nu? ...care şi-acum consider că a avut unul dintre cele mai importante roluri în trezirea acestei dorinţe incredibile de a explora lumea. Parcă văd şi-acum Minskul înscris pe unul dintre acele bilete, îmi sare aievea în ochi roşul steagului bielorus, vişină putredă. Şi, fast-forward mulţi-mulţi ani, apare şi un act din Belarus de tradus în română la mine la birou. Tipul care-l adusese urma să se căsătorească cu o femeie de-acolo şi ţin şi-acum minte cum mi-a alimentat dorinţa şi fascinaţia pentru această ţară, povestindu-mi minute-n şir despre ospitalitatea localnicilor, despre cât de bine erau trataţi străinii, atât de rar întâlniţi pe aceste meleaguri.

Îmi doream mult să merg! De ce a rămas, atunci, printre ultimele 3 ţări europene pe care nu le văzusem? Păi, pentru că viza era la un moment dat 165 EUR şi nu o puteai în acea perioadă obţine pe aeroport... iar Marcel al meu strâmba mereu din nas.

Dar... cum toate am impresia că se potrivesc în acest an, ocazia să ajung în Belarus s-a ivit şi ea. Pentru intensificarea turismului, aşa s-a declarat, în regiunea oraşului Grodno urma să se poată călători fără viză până la finalul acestui an, doar în baza achiziţionării unui permis de vizitator, cu valabilitate 5 zile şi la preţul de 12 EUR. O bagatelă!

M-am ocupat de formalităţi, am rezervat şi biletele de autobuz. Tata mă avertizase că nu va fi o călătorie fără peripeţii, că oamenii nu ar fi fost aşa de treabă cum îmi imaginam eu. Întotdeauna, însă, eu îmi doresc să încerc totul pe propria-mi piele. Curând ne găseam la jumătatea drumului, în Druskininkai, Lituania. Cumva dezamăgită de primirea neprietenoasă pe care ultima ţară baltică vizitată ne-o făcuse, mă bucuram să văd zâmbetele de pe feţele bieloruşilor care aşteptau în staţie cât eu mă chinuiam să îmi înfulec clătitele de dimineaţă.

La graniţă, am început să îmi fac primele griji. Nu ne înţelegeam cu nimeni, şi eram în partea lituaniană! Până la urmă, şoferul autocarului şi-a sunat un prieten şi am aflat arzătoarea întrebare: „Cum am ajuns noi în Lituania?”. Pe bune? Asta era marea problemă? Am zburat din Belgia, tot o ţară Schengen, de aceea nu eram înregistraţi nicăieri – noi sau actele noastre. S-au liniştit, apoi a apărut, într-un final!, un vorbitor de engleză, care ne-a spus foarte senin:

-        Fiţi pe pace, vin eu după voi în Belarus [„dacă nu vă lasă în ţară”, mi-am completat în gând]. Mda, încurajator.

Am încercat să o întreb pe o doamnă care stătea împreună cu copiii ei lângă mine dacă este trecerea de frontieră pe nume x şi m-a înţeles cumva, confirmându-mi. În mod dubios de ciudat, toate feţele acelea zâmbitoare din staţia lituaniană acum erau serioase, nu mai dădeau parcă doi bani pe noi.

Am zis că poate mi se pare, dar, la controlul de frontieră bielorus, treburile nu erau prea vesele. Şi pe cetăţenii proprii îi verificau la sânge. Femeia aceea cu copiii (noi rămăseserăm la urmă, intenţionat) cred că nu avea în regulă vreun act (mă apucasem să învăţ câteva cuvinte de bază în rusă şi îl ştiam pe cel ce-i descria pe copii) cu unul dintre ei, au ţinut-o cam douăzeci de minute. Am urmat noi, în şir indian. Ei au făcut ochii mari – după cum spunea Andra, atunci se apucaseră de citit legea –, pentru mine de neconceput. Adică ai o meserie, fă-o ca lumea, fii informat, implică-te! Ştiam că actele erau perfect valabile, dar, până la urmă, era vorba de un A4 efectiv printat. Şoferul îi anunţase deja, pe un ton răutăcios, pe tovarăşii de călătorie că sunt trei români în autocar şi că va dura. Eu nu cred că vreunul dintre oamenii respectivi credea că vom trece graniţa. Îndoieli începeam să am chiar şi eu. „Dacă voi trece, va fi fost cea mai grea trecere de frontieră din viaţa mea!” Nu au vrut să vadă confirmarea cazării, pe care-o aveam pe Kindle-ul meu. Dar au vrut asigurarea medicală. Îmi rămăseseră două din dosarul de la Ambasada Rusiei şi avusesem inspiraţia să le iau cu mine (erau şi în engleză, nu că ar fi avut prea mare importanţă). Aşadar, după ce trei persoane s-au tot uitat la foaia mea printată, au încercat să afle de unde-o am, iar eu le-am răspuns cu „online” şi au strâmbat din nas, după ce s-au tot fâţâit înăuntru şi afară din birou, am auzit zgomotul ştampilei aplicate pe paşaportul meu. Bingo! Am trecut la verificarea bagajului. Cum cea mai bună apărare e atacul, am început eu să scot şi să îi arăt masivului domn care nu părea a putea fi impresionat sau impresionabil. Dar nu mi-a confiscat nimic. Nici nu avea ce.

Am ieşit, mi-au dat două lacrimi, eram în Belarus, cât îmi dorisem să ajung aici! Antipaticul şofer mă întreabă „Ok?” şi îmi face semn să urc în autocar. Colegii de drum erau şocaţi că intrasem în ţară. Doar doamna cu copiii părea să se bucure întrucâtva.

Au apărut şi tovarăşii mei de călătorie, Marcel s-a plâns că i-au confiscat nişte pastile. Urma să pătrundem în ţară, de-adevăratelea. Pentru cei care nu ştiu, în fostele ţări URSS, întâi se face o verificare a vehiculului, apoi a persoanelor din el, apoi urmează controlul paşapoartelor şi al celorlalte documente de călătorie, iar, la final, se aşteaptă confirmarea trecerii vehiculului – după ce s-au numărat pentru o ultimă dată persoanele de la bord –. Ei bine, confirmarea aceea, deşi o aşteptam de mai multe minute, nu a venit. Râzând, unul dintre carismaticii vameşi bieloruşi întinse o bandă de ţepi pe sensul nostru de mers. Înjurând şi scuipând seminţele din gură, şoferul nostru face multe manevre, dar, până la urmă, întoarce în trombă. Încerc să aflu ce se întâmplă şi, recunosc, mă gândesc la ce-i mai rău. Mi se răspunde „Tablet, tablet”; în tumultul acela, mă gândesc la Kindle-ul meu, nicidecum la pastilele pe care un vameş urcă în autocar şi i le înmânează elegant, într-o punguţă de plastic, lui Marcel. Bineînţeles, ni se mai iau o dată la verificat permisele. „Țineţi-le!!” îmi venea să le strig, jurându-mi că mi-l voi înrăma pe al meu, la cât de mare importanţă i se dăduse. Nici şoferul nu scapă – i se mai cer nişte acte, apoi plecăm. Se ridică şi ţepii. Suntem oficial în ţară. Drumul pare vesel, eu încă mai sper. La intrarea în Grodno, totul pare mult mai aranjat decât credeam, foarte puţine blocuri pe stil „vechi”, din acelea de care avem şi noi, parcă-i o bulă care să îi convingă pe locuitori de traiul bun din Belarus. Coborâm, este foarte cald. Încercăm să întrebăm pe cineva de adresa cazării. De fapt, Marcel. Nici nu este băgat în seamă. Zicem iarăşi că ni se pare. Să mai încercăm o dată!

-        Mica, oamenii ăştia fug de noi!

Până la urmă, sunăm la cazare, reuşim cumva-cumva să ne înţelegem cu doamna şi ni se spune că vom fi aşteptaţi de către un domn în faţa blocului – cel mai înalt din Grodno; şi stăm la etajul 16! Apartamentul este superb (şi rămâne cazarea preferată a călătoriei).

Ieşim să ne plimbăm şi să mâncăm. Centrul este curăţel. Nu te dă pe spate ca şi frumuseţe, dar îmi aminteşte ca şi structură de Košice. Zăresc o mai veche cunoştinţă, „Milavitsa”. Foamea va trebui să aştepte. Aruncasem un ochi peste cursul de schimb în autocar (pe când aveam wifi) şi preţurile-mi păruseră mici, aşa că noi cumpărăm şi cumpărăm şi cumpărăm. Lenjerie. Cucoanele care vând ne privesc şi tratează cu dispreţ. Pe stradă, oamenii păstrează distanţa. Cei mai mulţi nu ne privesc, iar cei care o fac se uită urât. Suntem singurii străini.

Începem să ne punem tot mai multe întrebări. La restaurant vin şi răspunsurile: nu se fumează pe stradă şi la curs am bulit-o eu: totul este mai scump de 10x faţă de cum calculasem. Ooops! Dar locul unde mâncăm este special (şi va rămâne cel mai special din toată călătoria); bere artizanală, îngheţată de trufe şi o Pavlova de zile mari – toate îmi pică extraordinar. Ochesc şi un mega-desert pe care sper să am ocazia de a-l încerca a doua zi. Luăm nişte antiinflamatoare de la farmacie şi Andra are ideea de a returna din produse. Dar duduile de la „Milavitsa” se poartă cu noi ca şi cu ultimele gunoaie. Mergem la un magazin; mă bucur să găsesc produse din Georgia şi din Ucraina aici. După ce savurasem un vin din Armenia la micul dejun, era timpul de un Saperavi georgian, a doua dată în acest an! Un tip foarte trotilat încearcă să se bage în seamă la casă mai-mai o avea vreun beneficiu de pe urma noastră. Detest cerşetoria de acest tip, şi mai ales oamenii care se gudură pe lângă mine.

În apartament, desfacem sticla de vin şi ne spunem păsurile, în linii mari, impresionaţi cumva de tot ce se întâmplase; hotărâm totuşi să vorbim acasă, în România, despre toate. Am vrea să mâncăm de seară, dar realizăm că nu avem pâine. Marcel e, ca de obicei, cavaler şi coboară la acelaşi magazin (care se găsea lângă blocul nostru), fără telefon sau acte la el.

Noi două povestim urmărind soarele cum apune şi întrebându-ne de ce Marcel întârzie să apară. La un moment dat, ajunge.

-        E Miliţia în bloc.

-        Cum adică??

-        Păi, am coborât, păreau că se uită la nişte motociclete la scara anterioară, dar nu m-au zărit. Am mers, am luat pâine şi, când m-am întors, erau la noi la scară. Discutau cu un vecin. M-am ascuns după un stâlp, mă gândeam că mă pot lua că nu am actele la mine. Apoi, au intrat în lift şi am intrat şi eu să văd la cât se duc. Când am văzut că s-au oprit la 14, am răsuflat oarecum uşurat şi am luat celălalt lift.

-        Nu-i nimic, am spus eu, îi invităm la un pahar de Saperavi dacă vin.

Sigură pe mine, cum vreau să par mereu. Dar inima-mi bătea cu putere. Mi-era frică. Era prima oară când nu îmi era frică de vreo chestie extremă sau de localnici mai alunecoşi... ci de sistem. Probabil că cel mai periculos.

Realizasem că biletele de autobuz pe care le luaserăm până la Lida şi castelul adiacent le puteam prea bine arunca la gunoi, căci am fi ieşit din regiunea marcată cu roşu pe unele site-uri. Şi cu siguranţă am fi intrat în bucluc. Începeam să leg lucruri în cap. Să înţeleg uimirea vameşilor. Căci de regulă, treburile păreau să se petreacă aşa: umplut autocar în Lituania, asigurat că au 23 EUR/suma zilnică minimă pentru Belarus/persoană, ei plătit vreo 50 EUR de persoană de tur, ajuns în Grodno, lăsat vizitat 3 ore, reîntors în Lituania. Ce călători independenţi?!...

Ne-am dat seama că nu-i de glumă şi ne-am închis telefoanele mobile ca să discutăm şi noi un pic pe şleau. Apoi le-am deschis. Eu mai făceam mişto din când în când, specificând pentru presupusele microfoane: „Aveţi o ţară fantastică” şi glumind că traducătorul este sigur moldovean. Se pare că şi în Orientul Mijlociu ajunseseră poveşti despre această ţară când am fost sunată pe Skype, mai târziu, căci mă plânsesem că fusese Miliţia în bloc.

La un moment dat, ne-a învins oboseala. A doua zi, am început, ca în ultimele două zile, cu nişte alcool, astupat de mult suc ucrainean de struguri – preferatul meu. Urma o plimbare pe aceeaşi căldură insuportabilă pe o pietonală pretenţioasă, cu aceiaşi localnici neimplicaţi. (Renunţaserăm încă de la a doua vizită la autogară, cu ocazia cumpărării biletelor către Lida, să mai apelăm la ajutor, când tot aşa, încercaserăm şi... degeaba.)

Am decis să ne retragem în oaza noastră – acelaşi restaurant primitor. A fost din nou un festin, încheiat cu dulcele la care visam de câteva ore bune: Freak Shake – unul dintre deserturile vieţii mele!

Apoi, am purces înspre autogară. Îmi doream foarte mult să plec, cred că mai mult şi decât îmi dorisem să vin! Urc şi, de regulă, toţi şoferii ne spuneau să ne aşezăm oriunde. De această dată, însă, a apărut o înţepată bielorusă (probabil mai avută şi mai citită, vorbea o engleză impecabilă), care efectiv ne-a ridicat de pe scaune pe mine şi pe Andra pe motiv că acolo stăteau ea şi cu sora ei. În primul rând, nu aş fi făcut treaba asta cu un străin care s-a străduit să vină în ţara mea; în al doilea rând, nu aş fi făcut-o pe tonul acela. Nu vreţi să ştiţi cât de tare m-am enervat şi ce cuvinte dulci i-am adresat în română (vi le spun pe mail dacă vreţi)... cert este că am vociferat până la graniţă. Ieşirea a fost foarte uşoară. Intrarea în Lituania – ciudăţică. O sfidasem pe respectiva duduie, care, de-acum părea mai spăşită şi rămăsesem şocată să văd cum la urechile unor vameşi nu ajunsese că România este şi ea în UE! Trist! Sau, mai bine să spun „penibil”?

Ajungem din nou în Druskininkai şi aflăm că acelaşi autocar ne va duce mai departe, la Kaunas!

Un domn înalt se apropie de scaunul meu:

-        ­Big problem, big shit...

-        [cu toate filmele din ultimele 24 de ore, nu ştiu ce să-i răspund, cum să mă comport] I don’t understand...

-        ...but I do understand!

Şi pleacă. Cobor şi le povestesc celor doi români ai mei care aşteptau plecarea la aer curat păţania. Tot eu îl abordez; îmi spune că a băut mult cu o seară înainte şi că îl doare capul. Îl rog pe Marcel să îl ajute cu o pastilă. Şi-aşa, cum uneori este soarta, când îţi afli răspunsuri la întrebări doar pentru că arde în tine dorinţa de a şti, aflăm că este lituanian, stabilit la Londra, că îşi vizitase un prieten bielorus, că Belarusul este o ţară tâmpă, că toţi localnicii îşi închid telefoanele când vin străini în vizită, că pe el îl găsiseră fumând lângă autogară şi îl duseseră la secţie. Ca idee.

Mă bucur şi mai mult că am scăpat fără prea multe probleme. Dau şi postez nişte gânduri pe Facebook, fericită că acum pot. Mi se fac nişte crize de zile mari. Că nu este încă sigur, că sunt inconştientă, că ne voi băga în bucluc. Poate că nici acum nu este, dar îmi asum. Iubesc transparenţa.