View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Monday, 6 November 2017

Din Maramu la Muncaci



Îmi place să îmi condimentez călătoriile. Să rămân în zona mea de confort şi să fac aceleaşi lucruri din nou şi din nou nu echivalează cu filosofia mea de viaţă. Cum pot fi mai creativă? Cum mă pot îmbunătăţi? Cum pot păstra pasiunea la cele mai înalte cote?... Mai degrabă mă preocupă aceste ultime aspecte.
Urma să fiu pentru a treia oară în Maramureş şi mă „jucam” iarăşi un pic cu harta, în încercarea de a găsi şi ceva nou pe drum, de a conferi o turnură mai atipică călătoriei. Aşa am dat de Mukachevo, Muncaci în română, şi de castelul local. „Hmmm, nu-i deloc rău.” I-am prezentat găselniţa şi lui Marcel şi a păruit interesat. Mai fusesem în Ucraina, de trei ori, mă simţisem bine primită şi... recunosc cu mâna pe inimă că votcă aşa de bună ca a lor eu nu am mai băut. Aşa că încerc să îmi refac mereu stocurile: de sucuri naturale, de biscuiţi, de bomboane, mai ales că preţurile de-acolo sunt cu mult mai mici chiar şi decât la noi.
Până una-alta, eram pe la Surdeşti, în căutarea Clăilor de Piatră, pe care le-am găsit în curtea unui sătean. „Ghid” ne-a fost fiul său, iar bunica acestuia, tanti Rizuca, a stat la o poveste apoi cu noi. Punând sub semnul întrebării veridicitatea legendei care zicea că nişte ţărani ar fi fost pedepsiţi de Sf. Petru pentru că lucraseră duminică, transformându-le căpiţele de fân în piatră, însă bine ancorată în partea mult tradiţională a neamului românesc, poate cel mai bine păstrată în această regiune, femeia a ţinut morţiş să ştie dacă suntem sau nu căsătoriţi. A cam strâmbat din nas când i-am împărtăşit părerea mea despre această instituţie, despre faptul că nu cred în ea şi că nu o susţin, apoi mi-a trântit-o scurt: „Până şi o capră păduchioasă se ia pe păşuş”.
Bun, acum că ştiam cam cât valoram, puteam pleca mai departe. :) La Baia Sprie. Cred că v-am mai spus că iubesc turcoazul şi auzisem de „Lacul Albastru” de acolo. Un traseu uşor şi scurt prin pădure, cu plecare de lângă cele mai apropiate case de aceasta, şi... wow! Frumuseţe, linişte, doar câţiva localnici... unii având prieteni invitaţi şi încercând să forţeze vara printr-o baie timpurie... Marcel al meu care s-a jucat de-a Stăpânul Junglei plutind pe o frânghie deasupra ochiului de apă... Mă simţeam încărcată, dar era târziu şi nu ştiam cât de mult va fi durat trecerea frontierei – între noi fie vorba, cu ucrainenii, au fost tot timpul „probleme” şi a trebuit să ne „descurcăm” – de două ori la Sighetu Marmaţiei şi o dată la Racovăţ. De această dată am ales Halmeul şi a fost scurt, rapid şi fără incidente.

Prăpădul a venit după. Da, din trecutul meu de călătoare şi al iubitului meu, care m-a bombănit de câteva ori că i-am stricat suspensiile Măzduţei cu ideile mele, drumurile cele mai proaste întâlnite fuseseră în Republica Moldova şi în Ucraina. Dar parcă nimic nu ne-a pregătit pentru acest traseu. Care parcă avea celulită. Copiii din sate erau pe peste tot, conştienţi că nici tirul cel mai solid nu va fi putut să prindă vreo viteză considerabilă. Nu în acele condiţii.
După vreo 20 km şi o grămadă de timp, treaba a început să se îmbunătăţească. Mi se părea ciudat să văd inscripţii bilingve (ucraineană/maghiară), nu mă aşteptam. Nu m-am aşteptat nici la chestia de 2 metri lăţime pe care ne-a dus Google ca să ajungem mai repede la Muncaci. Am făcut cale întoarsă şi mi-am făcut curaj să întreb un localnic în maghiară dacă acela era drumul bun, cel drept adică. Ne-am înţeles perfect, mi-a confirmat. În sfârşit, mă puteam şi eu descurca într-o limbă cunoscută în Ucraina, mi se mai întâmplase o singură dată, într-un magazin din Slatina, unde am amestecat româna şi maghiara şi am reuşit să comunicăm în acest mix.
Aşa am intrat, într-un final, în oraş. Prăfuit, neîngrijit, dar castelul... ei bine, castelul arăta în mare fel. Ne-am grăbit să ajungem la el. Dar nu am putut intra pentru că nu acceptau altă monedă decât grivna şi cardurile nu se puteau folosi. A rămas să rătăcim prin centru, în căutarea unui bancomat. Mai aveam vreo 45 de minute şi toată strădania noastră ar fi fost în zadar. Am reuşit însă, iar Marcel m-a privit zâmbind şi mi-a spus: „Ţi-am zis eu că ne vom descurca!”.

Întotdeauna o facem. Şi de-acum, mă puteam relaxa şi puteam explora Castelul Palanok în linişte. Masiv, bine păstrat, cu mărturii ale secolului al XIV-lea încă vii, cu turnuri de apărare semeţe, cu vânzători de diverse şi cu mulţi vizitatori unguri. Mă simţeam bine cocoţată pe dealul acela de origine vulcanică de 68 metri, pe care sta castelul. Puteam vedea departe, conştientiza încă o dată dorul amândurora de ducă şi fi recunoscătoare.

Am ales să ne oprim pe la nişte întreprinzători locali când am coborât. Am vorbit tot în maghiară, deja mă obişnuisem. Vindeau săpun de casă, turtă dulce, iepuraşi cusuţi manual, care vesteau sărbătoarea ce va să vină a doua zi. Eram toată un zâmbet. 

Ne ajunseseră bănuţii pentru toate [şi ne mai şi rămăseseră pentru o masă], ajunseserăm şi la magazine pentru a ne face proviziile (şi putuserăm plăti cu cardul), apoi ni se făcuse poftă de ceva bun de mâncare. Localnicii îmi făcuseră din nou o impresie bună, încercaseră să ne ajute cum putuseră – de la magazine şi până la indicaţii. Acum eram pe jos, pe pietonala oraşului, şi puneam întrebări despre de-ale gurii. Tinerii ştiau cam ce ne-ar fi plăcut, îşi foloseau hărţile de pe telefoane să ne arate încotro să mergem şi, la final, am ajuns. Am prins chiar o masă în grădina localului. Şi am mâncat atât de bine... al meu iubit o tocăniţă, eu – nişte tocinei (clătite cu cartofi pe care le găsesc inclusiv în nordul ţărişoarei noastre), împărţind apoi o delicioasă plăcintă cu mere şi eu savurându-mi paharul de vin georgian (Saperavi), cu care nu mă mai delectasem de 4 ani şi jumătate. Chelneriţa drăguţă s-a scuzat chiar pentru zăpăceală – închideau mai repede, pregătindu-se probabil pentru slujba de Înviere.

Am plecat veseli. Ştiam că urmau şi gropile nebune din apropierea graniţei, însă ne relaxaserăm într-atât de mult şi făcuserăm tot ceea ce ne doriserăm, că nu ne mai păsa. Nu ne-a mai păsat nici măcar că focurile de Paşti de la Groşi, la reîntoarcerea în Maramureş, fuseseră o mare glumă.
Avuseserăm parte de o zi tare frumoasă!

No comments:

Post a Comment