Aerul de veche capitală din Edirne

Ne-am cunoscut în urmă cu doi ani. O dorinţă de demult.

A fost puternică.

Este un autentic în Edirne, care te loveşte din primul moment. Poate că-i mult spus „loveşte”. Este o mângâiere, în aerul unei nopţi de iulie, când, la sfârşit de săptămână, centrul freamătă până târziu. Sau să spunem „devreme”?

Găseşti trileçe în diverse arome, îngheţată gumoasă de fistic, specialităţi din carne pentru doritori, fuste scurte prin marea de bărbaţi ce fumează narghilea.

 

Perdeaua cade cu minaretul moscheii celei mai apropiate delicat luminat.

Ieri mi s-a făcut dor de Kırkpınar. De tobe, de mirosul de floricele de porumb, de atmosferă, de pasiune, de cum mă simt eu de fiecare dată la acest festival. De Edirne. Începuse încă de sâmbătă, când am şi început să urmăresc cu Marcel meciurile la televizor. Pe D-MAX, cum ne învăţaseră localnicii anul trecut.

 

Favoritul nostru, Ali Gürbüz, a învins. Am realizat, încă o dată, cât de mult te poate inspira determinarea unui om pe care-l admiri. Simţi, la final de zi, că poţi şi tu face orice. În primul rând, pentru sufletul tău: îţi datorezi fericire, departe de invidii, negativismul multora din jur şi obligaţia – pe care încă o simţi – să îi mulţumeşti pe toţi. Anul acesta este diferit – mai întâi, te vei mulţumi pe tine!

În 2017, am plecat mult prea curând. Am plecat cu o nostalgie ce se întindea mult peste podul de piatră ce te conducea spre Insula Sarayiçi şi arena de luptă.

Din dragostea pentru podurile otomane de piatră, nu puteam să ratez Meriç Köprüsü din secolul al XIX-lea ­– podul peste Maritsa, râu ce se regăseşte în ţara vecină, marcând graniţa cu Grecia. Am dat din nou de freamăt, de bucurie, de dragoste de viaţă.

La un an după, am venit pentru mai mult timp. Am venit să savurăm nopţile în oraş. Cafeaua turcească. Bucatele tradiţionale reinterpretate. Să mai înfulec un trileçe sau mai multe. Să amestec aromele. Să înţeleg cât de multe se pot găsi pe pietonalele din centru. Chiar şi smochine bune de te lingi pe degete şi curmale din Iranul vecin, în avanpremieră pentru aprilie 2019.

 

Credeam oare că voi găsi atâtea specialităţi din dude, după care sunt topită? Se pare că şi turcii sunt. Îngheţată, suc, fructe uscate. ...sau să retrezesc senzaţiile pe care churchkhela georgiană, în variantă turcească, mi le dă prin sucul uscat de struguri şi crocantul nucilor pe care le înveleşte?  

E simpatic să aştepţi alături de localnici să mănânci un simit cald.

 

Anul acesta, apucăm să vizităm şi vechiul bazar, să luăm nişte săpunuri care mă înnebunesc. 

Cu precădere cel din lapte de măgar – ajunsă acas’, îmi dau seama că nimic nu mi-a mai curăţat faţa aşa de bine. Vreodată.

Ne facem şi plinul de legume – găsim bame!

Pentru final, după colindatul pe străduţele pe care stau cu scop vase cu mâncare pentru pisici, ajungem din nou în drumul mare. Zărim bătrâneii la un ceai şi o ţigară, bucurându-se de răcoarea pe care terasele micuţelor localuri o oferă în toropeala amiezii.

 

Corturile se pare că s-au împuţinat ca număr. Spectacolul s-a terminat, aşa că susţinătorii luptătorilor de Kırkpınar din diverse părţi ale marii Turcii au pornit-o înspre casă. O facem şi noi în curând, după ce păşim, în tandem, într-o lume istorică. Selimiye Camii (construită între 1568 şi 1575) ne încântă prin aerul său maiestuos, imperial, cufundat în linişte.

 

„Un laitmotiv al oraşului” gândesc.

„Îmi place, îmi place mult” încă mi-o spune Marcel.