View Olivia-Petra Coman's photos on Trover

Tuesday, 25 July 2017

Vorbim un pic despre dorinţe?



Mai întâi, însă, începem cu poveştile, nu?
Eşti într-o marţi seară pe o stradă din Braşov în Măzduţa pe care-o conduce iubitul tău, o şoferiţă neatentă vrea să vireze la stânga fără a semnaliza şi cu toate că ar trebui să se mişte repede, îi ia o veşnicie. Noi frânăm la timp, însă taximetristul din spatele nostru – nu. Hmmm... nici măcar portbagajul nu se mai închide şi suntem la 9 zile de plecarea în Turcia.
În urmă cu 4 ani şi ceva îţi serveşti prânzul în Prizren, supranumit „cel mai istoric oraş din Kosovo”. Comanzi trileqe la desert. Şi este unul dintre cele mai bune dulciuri din viaţa ta. Revii după aproape trei ani. Acelaşi restaurant. Îi spui chelnerului: „Să îmi aduceţi, vă rog, un trileqe. Tot la fel îl faceţi, nu? A fost una dintre cele mai tari experienţe culinare ale vieţii mele.” „E neschimbată reţeta.” Îţi iei şi ingrediente să-l găteşti acasă, dar în afara Albaniei mult iubite, nu îl mai afli. E greu fără.
Nu prea iubeşti tu Grecia, dar când te gândeşti la mâncare de-a ta (a.k.a. vege), nu ştii decât Sicilia, Sardinia şi Italia continentală care să îi stea înainte. Adică sunt nişte chestii la care nu laşi. Şi o baie în mare nu strică niciodată.
Să revenim un pic la Kosovo. Tot cu ocazia celei de-a doua călătorii acolo, treci mai întâi (şi după) prin Bulgaria vecină. Şi se întâmplă să găseşti o îngheţată – nume de cod: „Nero” – de te lingi pe degete. E una dintre cele mai bune îngheţate de masă pe care le-ai gustat. De aceea îţi şi rămâne gândul la ea.
Acum vreo 8 luni, te duci în Canare să încerci să faci surfing. Crezi că îţi va plăcea mai mult, îţi dai un pic interesul, dar vezi că nu funcţionează. Cu toate acestea, ideea încă îţi surâde şi realizezi că ai vrut tot timpul windsurfing. Aşa cum nu îţi plac maşinile, dar iubeşti motocicletele. Da, da, nu eşti tu cea mai normală dintre pământence, dar ce contează asta?!

~
Stai ca pe ace. Îţi doreşti să ajungi de 6 ani la festivalul acesta de lupte în ulei şi s-ar putea ca acolo să-l şi cunoşti pe unul dintre oamenii cu care lucrezi de aproape 3 ani. Îţi doreşti aproape mai mult decât orice să fii acolo. În ultimă instanţă, iubitul tău realizează ce înseamnă pentru tine, decide să repare maşina în regie proprie, mergeţi la Vălenii de Munte pentru piese cu noaptea-n cap şi staţi cu emoţii până când domnii de la service vă anunţă că-i gata. Bulgaria îţi serveşte un apus minunat, din Cetatea Cherven şi peste lanurile de floarea-soarelui. Apoi mai sunt nişte emoţii la trecerea graniţei dinspre Bulgaria înspre Turcia. Maşina-i pe PFA. Tu eşti traducător. Ştii că ar fi trebuit să ai procura apostilată şi tradusă în turcă la purtător. Dar cine ştia că pleci măcar? Aşa că te-ai hotărât să rişti. „Maşina-i pe firmă?” „Nu, e a mea” este pe fază iubitul tău. Şi de acolo, totul merge strună: privelişte de vedere din camera ta de hotel, mic dejun copios, un Kırkpınar de zile mari. 

Luptele te acaparează, te prind nu prin trupurile frumos sculptate sau prin mirosul de floricele de porumb, ci pur şi simplu prin ardoarea lor, prin pasiunea participanţilor şi a spectatorilor, prin istoria ce pare să se rescrie de fiecare dată. În timp ce tu eşti primit încă o dată ca în sânul unei mari familii de către unul dintre popoarele ce-ţi sunt acolo. Sub piele. Unde mai pui că teoretic pleci cu două covoare şi cu două genţi. Practic – cu un singur covor. Misterios, nu? 

Realizezi cât eşti de norocoasă la încă un apus, tot peste lanuri de floarea-soarelui, având însă de această dată în fundal un pod vechi de 590 de ani, care, prin cele 172 de arcuri ale sale, se spune că este cel mai lung pod istoric din lume. Uzunköprü. Privesc în zare, zumzetul de gâze îmi sună a sudul Franţei, nu ştiu de ce. Sunt fericită. A fost oficial una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea.      
Ajungi aproape de 1:00 în centru. Edirne freamătă. Pulsează. Trăieşte. Ai mânca ceva sărat şi consistent, dar când vezi vitrina unei cofetării şi e ceva cunoscut acolo... care seamănă cu trileqe şi chiar şi aia e, doar că cu „ç” în loc de „q”, te răzgândeşti. Ceri şi o cupă de îngheţată gumoasă de fistic, care să îţi amintească de o Turcie pe la final de 2011, şi te duci la culcare extaziată. 

E timp nu de o singură salată grecească, ci chiar de două! Vin ca bonus vinetele pe grătar cu feta. Pleci cu Ouzo şi Tsipouro la pachet. Iar marea e turcoaz electric şi îţi oferă un view măreţ asupra insulei ce veghează de la 5 ore pe mare distanţă de Alexandroupoli. Samothraki mă face să îmi doresc la un moment dat să mă întorc aici. La stilul molcom, grecesc, şi la carourile feţelor de masă.

Cauţi toate benzinăriile în drum spre Turcia şi la întoarcerea din Grecia. Cauţi pe site-ul firmei producătoare. Întrebi angajaţi. Nimic. La 3 km de graniţa cu România, începi să ţopăi ca un iepuraş: ai găsit-o şi curând îi vei simţi gustul din nou. Cam asta înseamnă să îţi doreşti ceva tare. În cazul de faţă, îngheţata de vanilie mulată între doi biscuiţi de cacao, totul învelit de o ciocolată fină cu lapte, pe băţ.

Râzi când îţi aminteşti cum îi spuneai instructorului tău de surfing „Corrado, dacă mă vezi tu peste vreo câţiva ani pe placă, în mare?”... Vine pe nepusă masă un concurs, pe care oamenii care te iubesc şi te apreciază te ajută să îl câştigi. Aşa că momentul „windsurfing” este mai aproape decât ai crede.

~
Şi uite-aşa, ţi se mai îndeplinesc dorinţe în fiecare zi.

Te împiedici în synchronicities care îţi arată încă o dată că eşti pe drumul cel bun.
(Încă) găseşti locuri care te lasă cu gura căscată.
Tot mai există persoane care te fac să plângi de fericire.
Nimic nu îţi zdruncină în ultima perioadă călătoriile; cu toate astea, neprevăzutul (plăcut) este rege.
Revii unde te-ai îndrăgostit şi realizezi că nimic nu s-a schimbat.
Anul acesta ştii unde să îi scrii lui Moş Crăciun (sau Gerilă).
Găseşti Magnum Caramel la reducere.
Negocierile pe care le duci pe plan profesional ies aşa cum vrei tu.
Sunt oameni plecaţi din inima ta care îţi spun că te regretă.
Îţi trece cât ai clipi durerea de măsea când schimbi periuţa de dinţi.
Ai ochii plini de fericire când îţi cumperi roşii româneşti şi le mănânci într-o după-masă toridă cu ceapă şi brânză. Atât.

Unele mici, altele mari. Dacă sunt din inimă şi dragoste pentru tine şi ce-i în jur, se vor îndeplini, mai devreme sau mai târziu. Fără să simţi invidie pentru cei care pot să şi le îndeplinească, pentru că este la îndemâna oricui.
Toate însă contează pentru că susţin ideea că totul vine din mintea noastră. Ea ne dă puterea, ea taie şi spânzură. Fericirea e în noi. O dorim? Va veni.

2 comments:

  1. Ti-ai facut prieten bun-Inspiratia, care te viziteaza deseori, stati la masa la un coctail de vorbe, de unde rezulta un articol delicios! Esti norocoasa sa poti risipi atata fericire in jurul tau...ce sa faci cu ea?... e precum lumina care nu poate sta ascunsa!Numai cei care cunosc "feelingul", pot intrezari curcubeul nascut din amestecul de lumini fericite 😀
    Esti norocoasa.
    Suntem norocosi...😀✋
    Citeste cu drag Carolina

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ce dragut ai scris, Carolina! :-) Iti multumesc, ma bucur din suflet ca ti-a placut si... da, suntem norocoase! ☀️

      Delete