6 drumuri spectaculoase din America de Sud şi gânduri din autoizolare

Voi începe cu cele din urmă.

Imediat se face săptămâna. Cu mâna pe inimă, nu am avut timp să mă plictisesc – am lucrat, am scris, am copt, mi-am făcut ordine printre haine.

Cel mai mult însă mi-a plăcut că am împărţit momente cu prietenii mei, momente cu încărcătură mare, căci aşa sunt relaţiile mele. Mi-am dat, din nou, seama că naţiile ce-s printre cele pe care le iubesc cel mai mult (şi ni se aplică şi nouă, românilor) şi care-s cele mai sufletiste şi calde mai sunt şi cele mai critice şi mai cârcotaşe. Cu virusul ăsta nebun, întrezăresc un tipar comun al comportamentului oamenilor prin lume: şi în Australia se face panic buying. Şi în Argentina mint oamenii când ajung în ţară (între timp şi-a închis graniţele) relativ la ţara din care vin. Şi argentinienii cred (aidoma nouă) că va fi mai rău decât le este italienilor în lupta dură pe care o duc.

Mi-e milă. Mi-e milă de oameni care au murit fără nicio vină. Mi-e milă de nesiguranţa mult mai mare în care oamenii din lumea noastră trăiesc.

Mă gândesc cu groază la ce efecte economice va avea pandemia. De criza din 2008 cred că ne vom aminti frumos pe lângă ce simt că va fi acum.

Ne va fi greu cu noul stil de viaţă. Ne vom adapta, pentru că aşa e omu’, însă psihic va fi greu. Eu am o terasă de 26 m², lucrez de acasă din 2011 şi tot mi-e greu. Tânjesc să ies. Uite, va ninge. M-aş duce cu placa în Poiană. Aş ieşi la o tură cu bicicleta. Oriunde m-aş duce. Am un dor de ducă şi de mişcare fantastic de când mă ştiu... însă rabd şi sper şi, din respect, rămân înăuntru. Am scris şi pe Facebook. Nu e că mi-e frică, însă nu vreau eu să fiu bolnavul ăla suplimentar ce ocupă un pat de care are poate altcineva mai mare nevoie (eu, una, mi-aş dori să nu mai fie niciun caz...). Sau modul în care altcineva s-ar îmbolnăvi dacă aş lua virusul.

Sunt un om foarte puternic, trecut prin multe. Poate că nu se văd, pentru că zâmbesc de-adevăratelea, mereu. Chiar şi eu am avut o cădere, ieri. M-a scos din stare unul dintre prietenii mei cei mai buni, care, cu calm şi umor, mi-a expus situaţia din ţara lui şi prin ochii lui. Am zâmbit.

Realizez însă că mulţi oameni vor avea de suferit psihic. Presiunea este mare şi va trebui să ne obişnuim cu ea.

Am trecut printr-o grămadă de stări în ultimele patru săptămâni – de la o panică interioară iniţială la a mă ciondăni cu prieteni apropiaţi la a întări ideea că nu putem renunţa la ce iubim din cauza unui virus (cu aceasta din urmă am rămas). Şi urmăresc şi eu cu sufletul la gură numerele care tot cresc...

Din punctul meu de vedere, în vreo două-trei luni se va stabiliza situaţia şi nu cred că înainte de august, poate septembrie/octombrie, vom mai putea călători. Nu ştiu nici să spun dacă ne vom mai putea baza pe mijloace de transport sau rezervări. Dacă să călătorim nu va deveni cumva un lux. Poate că, într-adevăr, situaţia actuală ne va schimba stilul de viaţă în totalitate. Mie, călătoarei, îmi va fi cel mai greu. Eu, omul, voi rezista.

De ieşit am sentimentul că vom ieşi cu bine din nebunia aceasta pe care o traversăm, însă va trebui să ne găsim modul în care lucrăm/învăţăm/facem sport/relaţionăm ş.a.m.d. cel mai bine şi cel mai confortabil. Pentru noi. Pentru sufletul nostru.

Va fi un nou început. Sper că vom fi învăţat ceva la final. Tot spectrul lui „a fi bun”. Dar putem! Putem să o luăm de la capăt! ♥

Şi acum trec şi la ceva vesel – că tot călătorim cu toţii prin visare în ultima perioadă –: drumurile care m-au încântat cel mai mult în ultima călătorie prin America de Sud—

Salta -> Cafayate (Argentina)

Plantaţii de tutun şi de viţă-de-vie, curbe accentuate, munţi cărămizii... poate că nimic nu m-a impresionat atât de tare în toridul amiezii ca perdeaua de nori şi de ploaie pe care-am zărit-o când am rostit „wow” şi am rămas pe loc. La întoarcere am avut timp să observăm şi apele ce-şi făceau loc fix peste asfalt. Viaţa nu poate fi oprită.

Cabra Corral (Argentina)

Nu atât digul este impresionant, cât drumul spre baza de lângă Râul Juramento (noi i-am ales pe Salta Rafting pentru o coborâre fabuloasă; vă voi povesti cu o altă ocazie). Avuseserăm parte de o furtună cu o noapte înainte, una puternică de ni s-a scurs apă în camera în care eram cazaţi.

Avuseseră şi munţii de suferit – erau bolovani cu duiumul pe stradă. Mai mici, mai mari, erau semne că nu aveam voie să îi strângem noi, ci că trebuie să îi lăsăm pe cei ce se ocupau de asta să îşi facă treaba – şi adevărul este că i-am întâlnit pe drum.

Era sălbatic – nu tu semnal, nu tu oameni prea mulţi... păduri, apă şi drumuri neasfaltate.

După minunăţia de rafting, am apreciat şi mai mult albastrul apei. Condorii erau în mediul lor.

Salta -> San Antonio de los Cobres (Argentina)

Poate că preferatul meu. De multe ori în nordul Argentinei mi s-a părut că plecam de la altitudinea x, nu aveam parte de un urcuş prea abrupt, însă ajungeam brusc la peste 3000m. Că mă durea capul (sunt predispusă la rău de altitudine). Cam aşa am trecut pe lângă păduri de cactuşi gigantici (era prima noastră întâlnire cu acest tip de relief), apoi munţi golaşi şi culmi înzăpezite, mereu pe fundal de albastru, albastru de cer. La întoarcere – trebuia să ajungem în Provincia Jujuy şi nu ni se recomandase drumul scurt încolo – am reuşit să strângem chiar şi nişte ierburi uscate pentru chinchillele noastre. Marcel s-a gândit că acela este mediul lor şi că le-ar plăcea. Ştiţi ce? Chiar le mănâncă! Şi la una dintre opriri, am avut un suflet spectator – o vicuña superbă, curioasă şi curajoasă. Ne-am uitat unii la alţii şi-atât. J

P.S. Este obligatorie menţinerea luminilor de drum aprinse prin Argentina.

Purmamarca -> Salinas Grandes (Argentina)

Noi am stat undeva izolaţi, la Juella, pe lângă Tilcara, dar în drumul nostru înapoi spre Salta, aventuros, am plecat spre Salinas Grandes. Era să rămânem şi fără benzină (sunt puţine benzinării în zonă), ne-am şi ciondănit (era o apăsare cam mare în nord), ne-am şi întors din drum, însă, până la urmă, am ajuns. Pe ploaie şi frig. Câmpurile de sare de la 3450m ne aşteptau. A fost măreţ. Iar drumul serpentinos pân’ la ele ne-a cucerit. Marcel a condus ca un erou şi a bătut estimarea Google.

Futaleufú (Chile)

Drumul de la graniţa cu Argentina spre Futaleufú – duios, apoi, drumul dinspre Futaleufú către Reserva Nacional Futaleufú – accidentat, cu suişuri şi coborâşuri multe, însă întotdeauna cu munţii înzăpeziţi în spate. Şi încă ceva fain? Râurile turcoaz peste care am tot trecut cu bicicleta – inclusiv the mighty Futaleufú. Aaah, şi priveliştea peste ele când pleci şi într-o mică drumeţie (voi dezvolta, tot cu o altă ocazie). 

   
Peninsula Valdés (Argentina)

Ceva ce eu nu am văzut – o colecţie de deşert, plaje late, ocean turcoaz şi o grămadă de animăluţe pe-o limbă de pământ. Dacă ne-au întâmpinat guanaco şi am putut vedea uşor lei şi elefanţi de mare, pinguinii au fost parcă cei mai surprinzători – din drum am văzut deja făţucile lor adorabile. Regula nr. 1 este însă „nu atingeţi”. Regula nescrisă este că drumurile sunt lungi şi se parcurg greu. De pildă, noi am fost vara şi am patinat cam mult. Am văzut chiar o maşină răsturnată. Iar colbul este ubicuu!   

Merită să trăim ca să vedem ce-are lumea de oferit, nu credeţi?

#mergemmaideparte