Argentina -> La frontera -> Chile

Am auzit „la frontera” de multe ori în călătoria din care tocmai m-am întors cu Marcel. Nu se referea mereu la aceeaşi graniţă, pentru că am fost aproape (urmând ca apoi să ne îndepărtăm) de multe ţări.
Sună cumva romantic, nu găsiţi?
Dar cu precădere această graniţă de pe râul Futaleufú – denumită sugestiv „El Limite” – a fost cu peripeţii, că altfel nu ajungeam să vă povestesc despre ea, nu? Chit că-mi plac mie şicanele de pe la frontiere, şi tot nu ar fi ajuns între cele mai cele dintre ele... Doar că...

Săptămâna trecută vă povesteam de cât de mult m-a domolit timpul petrecut în Argentina (în engleză), de cât de bine m-am simţit în mijlocul locuitorilor de acolo, de cât de încântată am fost să interacţionez în fiecare zi cu ei.
A fost şi o excepţie: asistentul de autobuz pe ruta Bariloche – Esquel, cu Via Bariloche (nu călătoriţi cu ei, sunt praf). Adică, pe lângă faptul că autobuzul era mizerabil şi se mişca aidoma unui melc şi mai aveam şi o wannabe-hippie 2 scaune mai în faţă, îmbătând oamenii de pe încă 3 locuri în miezul zilei /am devenit sensibilă la asta – altă poveste –/, îl mai aveam şi pe omu’ ăsta de se uita prin mine când vorbeam cu el... că nu avem voie să tragem perdeaua din partea opusă, că de ce îmi dau jos husa de la cap /pentru că e mizerabilă, d’oh!/... în fine, la un moment dat, văzând cât de încet se mişcă cu îmbarcările de pe parcurs şi cu bagajele pasagerilor, îl întreb:
-        Credeţi că vom reuşi să ne încadrăm în program şi să ajungem la timp în Esquel? Noi am avea un autobuz spre Chile la 18.
Îmi răspunde absent că vor face tot posibilul.
Pe măsură ce treceau orele, ne pierdeam şi speranţa.
Munţii şi lacurile de la începutul rutei – considerată una dintre cele mai spectaculoase ale Patagoniei – dispăruseră şi un relief cu vegetaţie pitică le luase locul.
Bariloche - Esquel, Argentina
Soarele încă strălucea tare pe când ajungeam în Esquel, cu o jumătate de oră întârziere. Autobuzul spre sătucul Futaleufú plecase.
-        Şi acu’, ce facem? Îmi dai tu bani de taxi până la graniţa cu Chile?
Acompaniat de un gest din ăla cu iz italienesc când peninsularii îşi mângâie bărbia trimiţându-te parcă la origini, îmi zice să mă înţeleg cu cei de la ghişeu.
Uneori fierb şi mă las să fierb.
...aşa că îl trimit eu la origini. În dulcele grai românesc.
Se enervează şi Marcel şi îmi spune apoi (eu plecasem să caut soluţii) că ceilalţi călători ne luaseră apărarea.

Dis-de-dimineaţă, ce mă apucă pe mine să îi spun omului meu? „Să vezi, micuL, azi va fi una dintre zilele ălea, ca-n Ghana, când am luat barca să ajungem la cazare...” 
(ştiu că întâmplarea aceasta nu o ştiţi, dar va urma, pozele-s pregătite deja)
De cele mai multe ori am gura aurită.
Mergem la Informaţii. Un tip foarte relaxat ne arată pe camere unde-s taxiurile, ne spune care companie de bus merge la Trevelin (ultima localitate argentiniană înainte de graniţă), în încercarea noastră de a economi nişte bănuţi.
-        În locul vostru, aş lua însă un taxi. Nu de alta, dar nu ştiu dacă mai prindeţi graniţa deschisă. E 18:30 şi la 20 se închide.
„Cum adică <se închide>?! Şi de ce niciunul dintre <marii> călători, cu mii de urmăritori pe Instagram, nu fusese în stare să menţioneze asta în vreun blog post?”
Eram furioasă. Şi cam asta-mi trecea prin minte.
Treaba era că nici pesos argentinieni nu mai aveam prea mulţi.
Ieşim.
În faţa noastră – un domn micuţ, plinuţ, cu o faţă rotundă, prelungită de creştetul capului gol, însă plin de bunătate. Îi spun că avem nevoie de un drum pănă la frontera.
-        3000.
Cumva, gândesc că nu-i aşa de rău. Dar nu îi avem. Situaţia financiară din Argentina nu ne permite să scoatem nici de la bancomat – am pierde mulţi bani şi sunt şi limitele la extragere, ce par mult mai mici faţă de acum 9 ani.
Îl rog să ne aştepte un pic, mergem să ne sfătuim înăuntru. Marcel scoate banii şi îi numără. Avem puţin peste 2700.
Ieşim a doua oară. Îl întrebăm dacă ne duce cu 2000, explicându-i totodată că nu avem bani chilieni şi că nu ştim situaţia de după graniţă. Negociem, însă rămânem la 2000, după ce îşi anunţă colegii prin două degete ridicate că merge spre ţara vecină, iar ei încuviinţează.
Este cald, este soare, dar unul parcă de Patagonie, cu dinţi. Se simte că se înserează. Trecem pe lângă peisaje superbe, Marcel mă mai îndeamnă să fac poze, dar nu-mi arde. Sunt secată de energie. Mi se pare că am construit o mare parte din călătorie numai ca să ajungem în acest colţ de Chile şi ca-n cele două zile următoare să ne dăm pe un râu la care visăm de 10 ani... dar parcă nebunia din ultimele ore vine prevestitoare de rău.
Alimentăm în Trevelin. Domnul nostru şofer se ştie cu multă lume. Îi dăm banii noştri, deşi are mai mult decât suficient capital să-şi pună benzină-n maşinuţa. O apucăm pe drumul rău /şi cine ştia că-i aşa de rău?!/. Îmi pare rău de el, îi curg ochii de la praf şi încerc să îl întreb dacă doreşte un şerveţel sau soluţie să îşi cureţe ochelarii.
De la Trevelin spre Frontera, Chubut, Argentina
De obicei locvace – aşa am fost în toate maşinile care ne-au dus pe distanţe mai lungi în Argentina -, în asta nu-s. Mi-e inima cât un purice când pe Google Maps vâd minutele cum se adaugă la ETA. Mai scriu două rânduri pe Mess cât mai am semnal, apoi pace.
Marcel mă strânge de mână şi îmi spune că vom trece peste RÂU. E frumos – cum îl ştiam din fotografii şi filmări. Mă emoţionez. Apoi un zorro ne trece calea. Domnul nostru opreşte şi ni-l arată, apoi mai facem o pauză să fotografieze Marcel apa. E 19:55.
Futa, on the Argentina/Chile border
Trecem pe la ofiţerii de la vamă, aşa în glorie, de genul „iaca am ajuns şi noi... eeee”, în timp ce auzim prin staţie cum pe unii şi pe alţii nu vor să îi mai lase să treacă şi ne considerăm norocoşi.
Şi răsuflăm uşuraţi, convinşi că în pustietatea asta vămile-s unite-ntr-una.
-        Şi acum?
-        Şi acum trebuie să fugiţi! îmi răspunde simpaticul vameş argentinian. Imediat se-nchide vama chileană.
Vreo 500m. Şi dă-i, tată. Marcel îmi ia rucsacul mare, eu i-l iau pe al lui mic. Cu o mână îmi ţin sânii, să pot să fug mai bine /niciodată nu mi-a plăcut să fug, dar acum... cam trebuie/
Îl văd pe unul dintre vameşi cum stă şi urmăreşte spectacolul.
Zic să i-o urc la fileu şi îl întreb cât îmi controlează paşaportul:
-        Şi taxiurile?
-        Este cam târziu pentru taxiuri. Au plecat toate.
„Fir-ai tu să fii! De uitat la mine ţi-a plăcut să te uiţi, dar nu ne-ai lua până-n sat cu maşina...” :D
Controlul este destul de riguros, ni se uită chiar şi-n genţi. În rucsacul mare e simplă treabă – zic că am „solo ropa”.
Apoi, o luăm la pas. Chiar nu sunt taxiuri. Întrebăm şi cică ar fi 10 km până-n sat. Mergem, ce să facem? E o seară caldă şi răcoroasă-n acelaşi timp (o simt din nou), ca-n nordul Europei. Este 20 şi lumina este încă puternică, wow! Ne facem socotelile că vom ajunge până se întunecă. Cine să ne mai grăbească de-acum?
Patagonian summer, Chile
Primirea ni se pare un pic rece.
Oamenii cărora le facem semn să oprească trec pe lângă noi fără să crâcnească.
Dar un câine măricel ni se alătură şi ne deschide calea /chiar am spus că parcă îl trimisese mama să ne ocrotească/. Şi merge pe lângă noi chiar dacă trec oameni ce-l strigă din maşini „Doggy, Doggy!” [ne-am gândit noi că o fi fost căţelandrul vămii].
Doggy and I walking towards Futaleufú, Chile
Într-un punct, cât Marcel făcea una dintre pozele de pe-aici, dispare şi Doggy într-un şanţ din dreapta. Îi văd apoi capul ridicat şi îmi dau seama că are ceva în gură. Încep să se audă nişte plânsete. Mi se rupe sufletul: a prins un iepure. Încerc să îl fac să îi dea drumul, strig după Marcel, nimic.
Snowy... still; Patagonia, Chile
În acelaşi timp, opreşte maşina unor doamne (mamă şi fiică) ce nu ne luaseră din prima, dar care acum spun să urcăm, că ne duc până-n Futaleufú. Le dăm şi noi o pungă cu caramele româneşti şi le spunem că am venit să ne dăm pe râu, visăm de ani să o facem... Sunt aşa de mişcată de toată ziua, că spaniola nu mi se mai leagă cum ar trebui.
Şi ce nu face omu’ pentru un grad V de whitewater...
Ajunge chiar şi până-n Satul Ştrumfilor. Indiferent de mijloacele utilizate.      

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.