Viaţa nu-i mereu roz pe drum. Cum o facem să redevină?

Marcel şi cu mine călătorim din 2007 împreună. În aprilie se fac 13 ani – şi sper să fie încununaţi de noroc.
Poate că mulţi, chiar şi dintre apropiaţii noştri, nu ne înţeleg stilul. Nu călătorim niciodată prin agenţii, nimeni nu se ocupă de planul de călătorie, noi ni-l facem. Uneori, să cercetăm o destinaţie poate dura şi o lună şi totul se poate prăbuşi într-un moment dacă intervine vreun aspect care-ţi anulează călătoria.
Noi doi ne plictisim repede, aşa că avem nevoie de un ritm alert, în toate domeniile vieţii noastre.
Aşa ne sunt şi călătoriile. Să zicem că alegem să mergem în locul x sau îl combinăm cu locul y (dacă ne permit timpul şi vizele, de pildă). Zilele libere ale lui Marcel sunt într-un număr finit, aşa că profităm din plin de ele. Şi mai profităm şi de locurile în care ajungem, mai ales prin aspectele de care suntem interesaţi. Avem norocul să ne placă în egală măsură apa (e un understatement ­– o adorăm, în toate formele ei!!) şi să stăm în natură ore-n şir este ceea ce ne încarcă pe amândoi. Aşa e când pui doi empaţi pe drum! Adevărul este că ne mişcăm foarte repede; experienţele noastre sunt scurte şi foarte intense. Pentru asta, în afara oboselii, care se strânge, dar merită – de exemplu traversarea Patagoniei de la graniţa cu Chile şi până pe coasta atlantică într-o noapte nu-i uşor pentru organism –, ne mai jucăm şi cu ruleta. Căci, deh, când dimineaţa te trezeşti în NV andin şi, în nici 24 ore, faci cunoştinţă cu Bariloche, trebuie să ţi se lege toate – zboruri [nu le încurajăm şi încercăm să le limităm], autobuze, transferuri, mers cu bicicleta, mers pe jos ş.a.m.d.
Este palpitant. Şi şi la final, când ies toate, ai senzaţia plăcută că ai realizat ceva, că ai dus ceva la bun sfârşit. Că ai trăit o mini-viaţă.
Asta cred că fac cel mai mult călătoriile pentru noi: ne învaţă să rezolvăm probleme, să ne bucurăm de momentul pe care-l traversăm. J
Cu toate acestea, ca în viaţă – şi uneori într-o formă o ţâr’ mai agresivă decât acasă –, apar problemele. Să fii pe drum nu e întotdeauna roz, nu e lapte şi miere, cum tot povestesc în ultimul timp cu prietena mea dragă Maria (pe Maria şi pe Vlad îi puteţi găsi aici – umblă prin Africa în acest moment) şi mulţi nu văd decât pozele frumoase de pe Facebook, Instagram, blog. Eu oricum postez doar ceea ce cred că merită pomenit şi poate avea impact; sunt de părere că trebuie să îi încurajăm pe acei oameni care chiar îşi pun o parte din ei în proiectele lor şi colţuri de lume care chiar te fac să spui „wow”.
Revenind la oile noastre, chiar şi o călătorie care a ieşit atât de bine ca ultima ispravă din America de Sud, care a devenit una dintre călătoriile mele preferate – cu revederea nuestros gran amigos din Argentina – a avut problemele ei. Şi putea ieşi prost în orice moment. Ajunge să nu prinzi o trecere de frontieră deschisă. :P
Cum le-am făcut faţă?

Răceala
Din mai 2019, din Iran, am deprins o sinuzită urâtă – am încercat multe să o dreg, am fost şi la medic (nu prea merg eu pe-acolo, de fel), am luat picături, suplimente naturiste... nimic. Până acum, ce-i drept, când mă simt mai bine (dar este o altă poveste, pentru care sunt recunoscătoare!).
Sinuzita asta cronică mi-a dat nişte răceli crunte, dureri de dinţi la fel şi, chiar şi în climatele calde, până m-am obişnuit cu umezeala specifică, am avut de tras.
În Brazilia am ajuns obosită – am avut circ pe avion, de la Istanbul la São Paulo, cu un tip irlandez, care se dădea la un alt tip argentinian (deşi acesta din urmă avea iubită). Împreună au îmbătat-o pe o braziliancă – eu nu am văzut pe nimeni la bordul unui avion bând aşa de mult ca indivizii ăştia doi –, aşa, că, la final, a trebuit să aşteptăm medicii să vină să o ridice cu targa la aterizare. Pe braziliancă. Nu am dormit, era să pierdem zborul următor, spre Florianópolis... şi cred că o combinaţie nefericită de oboseală, insolaţie şi apă rece a oceanului m-a aruncat într-o nouă răceală. Care a durat până în Buenos Aires (aproape 1 săptămână). Nu mai suportam aerul condiţionat, absolut necesar – îmi dădea dureri mari de măsele.
Praia do Campeche; Florianópolis, Santa Catarina, Brazilia
Soluţia noastră: am băut ceai de mentă proaspăt culeasă din grădina omului de care ne-am ataşat cel mai tare în Brazilia – Vitor, proprietarul Sonho da Serra Pousada; am băut suc de ananas (face bine sinusurilor); am luat Biomicin de la Fares şi iubitul meu mi-a cumpărat într-o dimineaţă picături de nas din San Miguel. M-am pus pe picioare până la finalul călătoriei. Am avut şi nişte bomboane de supt braziliene (Ciflogex) care mi-au făcut tare bine. 

Toxiinfecţia alimentară
La răceala anterioară s-a adăugat şi-o toxiinfecţie alimentară. Fiind vegetariană, am o digestie lentă, mult prea lentă aş spune. Însă organismul meu reacţionează foarte repede şi uneori violent când simte corpusculi :P străini în el. Cu toate că mâncarea braziliană este printre preferatele mele din toată lumea, s-a întâmplat.
Eram înainte de un drum peste noapte cu autobuzul din Porto Alegre înspre Montevideo. Eram între drumuri la baie şi stat şi păzit bagaje într-o cafenea ciudăţică, dar cu angajaţi inimoşi, din autogară.
Soluţia noastră: Marcel a reuşit să îmi cumpere probiotic, am stat şi m-am liniştit – tot ziceam, mai în glumă, mai în serios, că mi-a făcut Brazilia rău şi că m-a deprimat şi mai erau şi tensiunile dintre americani şi iranieni fix atunci şi-aveam inima cât un purice cu gândul la prietenii mei din Iran –, am băut un fel de ceai de mentă recomandat de un angajat al cafenelei numite mai sus şi, când m-am trezit în „Ţara Iepurilor” – cum am supranumit Uruguay –, eram mult mai bine. Să fi fost limba, atmosfera, mâncarea (chiar şi puţină) pe care începusem să o mănânc?
Ceai in Porto Alegre, Rio Grande do Sul, Brazilia

Acea perioadă a lunii şi altitude sickness
Se pare că, da, în această călătorie eu am avut mult mai multe probleme decât Marcel. După toxiinfecţie a urmat acea perioadă a lunii – eram slăbită după toate cele. Nu înţeleg de ce lumea nu vorbeşte despre lucruri atât de naturale! Nu stă totul în rochii fistichii din poze de călătorii. Poate că cea care poartă rochia respectivă chiar se simte rău în ziua respectivă, dar mimează buna dispoziţie.
Eu nu sunt aşa! Eu spun, eu arăt şi consider că toţi oamenii ar trebui să se exprime. Pe fondul căldurii, situaţiei mele şi altitudinii (eram deja în NV andin), mă umflasem ca o butelcă. În soare nu puteam sta. Uneori am avut chiar senzaţii de ameţeală (ştiu din Iran şi chiar şi dinainte că nu prea fac bine peste 2500m). Dar m-am îmbărbătat şi am făcut chiar şi rafting pe Râul Juramento. A fost minunat!
Tren a las Nubes - o mare pacaleala; 4220m, Viaducto La Polvorilla, Argentina
Soluţia noastră: Am ales să mănânc foarte uşor – în zonă aveau multă quinoa şi eu asta pofteam, oricum. Am băut multe sucuri din citrice, şi acestea tipice zonei. Iar, ca să intrăm în rând cu localnicii, am mestecat frunze de coca. Erau legale în partea aceea a Argentinei şi Marcel a făcut şi-un ceai de ele. Sincer? M-am simţit mai bine. Cred că au fost doar 60 pesos – vreo 4 lei punguţa.

Chestiuni de „logistică”
Uneori pierzi un autobuz şi e o verigă ce s-a desprins. Rămâne ca pe loc să creezi o nouă verigă şi să reîntregeşti lanţul.
La fel se întâmplă şi cu bagajele – trebuie să ştii pe unde mergi, ce transporţi (în Chile, de exemplu, nu puteam intra cu fructe – aceeaşi situaţie am întâlnit-o şi în Salta, NV andin, chiar dacă fructele erau tot din Argentina), cât de greu îţi poate fi rucsacul, în ce dimensiuni trebuie să se încadreze.
De la Salta la Cafayate, Argentina
În unele cazuri, şi spălatul hainelor devine o problemă. În unele climate nu se usucă, în alte locuri ai prea puţin timp la dispoziţie pentru a le usca.
Soluţia noastră: Cu autobuzul am povestit deja cum ne-am descurcat. Cu bagajele – citesc, citesc şi ce scrie cu litere mici, pentru a evita costurile suplimentare. Îmi fac liste cu dimensiunile şi masele acceptate şi uneori, reorganizăm bagajele pe drum, alteori mai cumpărăm un bagaj de cală în cazul avioanelor. Pe drumurile cu autobuzul prin America de Sud, bagajul mare merge, de regulă, la cală şi unul este, de obicei, inclus. Atenţie cu obiectele de valoare – le-am luat mereu cu noi, într-un rucsac mai mic.
Iar cu hainele – am încercat să le spălăm în locurile unde-am stat mai mult de 2 zile. Unde nu am avut uscător, am folosit umeraşe, suntem inventivi. J

Insolaţia, bat-o vina!
Fiind blondă şi cu tenul deschis, sunt predispusă la insolaţii şi fac multe, de la uşoare la foarte grave, cum am avut în Columbia, în 2018.
De dat cu loţiune mă dau de atunci cu religiozitate, însă uneori parcă nu este de ajuns. Ca în tura noastră de mountain bike (prima din viaţa mea) + drumeţie în Reserva Nacional Futaleufú. Era incredibil de cald, traseul – cu multe suişuri şi coborâşuri – şi, în drumeţie, trepte. Am mai alimentat noi bidonaşele cu apă de la izvoarele întâlnite pe drum, însă parcă nu a fost suficientă. Am avut un soi de febră musculară ciudată, pe dinăuntru, şi a fost una dintre zilele vieţii mele în care-am depus cel mai mare efort, însă... acum, că privesc înapoi, zâmbesc larg. Râurile turcoaz peste care-am trecut – privelişti încununate de cea peste Futaleufú, într-o curgere lină în această secţiune... a fost aventuros în Chile, chiar şi în bucăţica pe care-am „gustat-o”!
Insolaţie am făcut, mă arsesem chiar; Marcel s-a resimţit şi el.
Maretul Futaleufú in tura noastra de mountain bike, Chile
Soluţia noastră: Ajunşi în Esquel – înapoi în Argentina –, am sunat la o farmacie pe care-o găsisem deschisă (era duminică) şi doamna mi-a explicat că nu are acetat de aluminiu (ce folosiserăm în Columbia pentru arsuri de soare), dar că poate să îmi dea un unguent general pentru arsuri. Marcel a luat un taxi, eu am stat în autogară cu bagajele, ne-am sunat pe Messenger :P şi s-a întors pe jos cu empanadas la pachet. Yum!

Pot fi multe situaţii ce pot reprezenta provocări. Uneori de abia aştepţi să pleci dintr-un loc sau dintr-o cazare din motive de energie sau, în cazul ultimei, de curăţenie. Se pot întâmpla şi în autobuze situaţii ciudate – se mai sparge-un geam, mâncarea (pe curse lungi se oferă) este proastă ori igiena lasă de dorit. De dragul drumului, le duci pe toate.
Unele călătorii merg mai lin (cum a fost aceasta); altele – nu. Însă omul e adaptabil.
Dacă gândeşti pozitiv şi în perspectivă, îţi asculţi intuiţia şi accepţi să le-acorzi încrederea localnicilor ce simţi că-ţi vor binele, călătoria va fi nu numai frumoasă, ci şi complexă, prin toate obstacolele ei. Depăşite.
#perioadarozreincepe

No comments:

© Olivia-Petra Coman, 2019 | Photographer: © Marcel Bancila. Powered by Blogger.