Futaleufú, microcosmul

Poate că vă amintiţi despre cum am trecut graniţa „la mustaţă” din Argentina în Chile. Atunci când am plecat, la 1 ianuarie, în călătoria noastră de aproape 1 lună în America de Sud, nu ne-am aşteptat ca anul acesta să ia întorsătura pe care-a luat-o. Nici măcar atunci când scriam articolul menţionat anterior nu ne aşteptam să fim fizic blocaţi undeva. Înăuntrul apartamentului nostru (pe care-l iubim) încă avem parte în fiecare zi de dovezi ale faptului că este un an norocos, în care lucrurile se aşază, însă cu siguranţă este cel mai ciudat an al vieţii noastre (am căzut de acord aseară cu Marcel).

Dacă dăm timpul înapoi, îmi vine-n minte-o conversaţie cu iz de Mexic avută cu recepţionera hippie a hostelului la care urma să stăm:

-        Şi pe Zeta ne dăm?

/râsete/

[Era ce-mi rămăsese-n minte dintre toate repezişurile pe care le urmărisem cu sufletul la gură pe ecranul laptopului. Aveţi şi voi aspecte ale vieţii de care vă temeţi, însă care vă zburlesc totodată părul de plăcere?]

-        Zeta e de grad VI...

[Am înghiţit în sec... în raftingul comercial, se parcurg ca grad maxim doar elementele de râu de grad V.]

-        Bun.

-        Atunci, faceţi un Puente a Puente mâine, ca să vă intraţi în mână, şi poate că mai găsim doritori pentru poimâine, pentru Infierno [circuitul cel mai de temut de pe râu organizat de compania noastră]... depindem foarte mult însă de nivelul râului. În acest moment este...

-        Prea scăzut?

-        Din contră.

/din spate se aud urale şi înţeleg apoi că şi dintre ghizi mai sunt mulţi care nu fuseseră de ceva timp pe această bucată din râu şi şi-ar dori/

Totul se colorează în rozul unui smoothie de zmeură, pe care-l ador de la prima înghiţitură, şi, cu toate că şi platoul uriaş cu cartofi prăjiţi şi legume – nu am mai mâncat vreodată aşa ceva – e delicios (nu, nu l-am terminat decât pe jumătate), parcă ceva nu îmi pică bine. Proprietarul locului şi al companiei de rafting pare cu mult mai multe feţe decât mi-aş dori.

Din cum ni se prezintă situaţia, sunt tensionată. În cameră, avem un confort minim, dar saltele moi şi curat, însă la baie... mă vizitează până şi un melc. Mda. Asta şi faptul că dăm mulţi bani şi că Marcel primeşte pe WhatsApp mesaj la 12 noaptea că hai să ne trezim mai repede şi să facem un traseu de zi plin... mă fac toate să îmi ies din fire. Îmi dau seama că este şi frica pentru a doua zi, tensiunea că nu ştiu cum va fi pe râu, cum ne va fi ghidul sau cum ne vom înţelege cu echipa, care-şi spun cuvântul. Trosnesc, bufnesc, mă apuc să caut cazări noi, însă mă lovesc de preţuri mult prea umflate sau de indisponibilitate. Îi spun clar lui Marcel că a doua zi vreau să dorm şi şi el este de aceeaşi părere. Simt cumva şi dorinţa domnului proprietar de a ne băga chestii pe gât. Şi nu îmi place.

Trece până a doua zi, când peisajul de dimineaţă ar fermeca pe oricine, şi când, la micul dejun, avem parte de chestii puţine, dar bune, însă de aceeaşi energie negativă a „prietenului meu”.

Mă face să zâmbesc atitudinea veselă a unui neozeelandez, cu care se întreţine Marcel şi care va fi parte a echipei noastre de securitate. Avem două catamarane cu noi şi patru caiacişti – urmează să aflăm.

Iar echipa: o doamnă din Chile care călătoreşte solo prin ţara ei, un tip de vârsta noastră din Franţa care explorează cu rulota şi cu familia America de Sud şi un domn mai în vârstă un pic decât noi din Canare (e singurul care nu îmi pică prea bine; e cu nasul pe sus şi nu îşi prea doreşte să comunice cu noi, restul).

Drumul spre punctul de plecare este accidentat, ni se spune că în trecut le era foarte greu oamenilor din zonă să se transporte dintr-o parte-n alta. Una dintre zone se numeşte chiar „La Dificultad”. J

Ne oprim să ne schimbăm în echipamente, râdem şi începem să ne ataşăm unii de alţii. Angélica (din Chile) ni se alătură cu maşina proprie. Despre Romain aflăm că face kitesurfing. Iar cu Pedro, peruvianul care ne întâmpină la căbănuţă, am eu vreo două vorbe:

-        Tu vei fi ghidul nostru?

-        Unul dintre ei.

/sunt confuză... dar e simpatic/

Până şi costumul mi-l pun greşit... deşi am făcut asta de atât de multe ori şi mai am şi-unul acasă. /ruşinică!!/ Deh, emoţiile-s mari. Mai sunt câteva minute – vreo 5 – cu furgoneta pân’ la râu. Aici, cunoaştem alţi caiacişti – un australian absolut superb, un mexican care este atât de relaxat... cântă, zâmbeşte şi nu ne scoate din „Mami”... Pân’ la urmă, se dovedeşte că suntem cu Pedro în barcă. Îi aşteptăm pe cei care şi-au început tura dis-de-dimineaţă, optând pentru full day, apoi trecem la antrenament. E serios, ca pe Nil. /am uitat să vă spun că Futaleufú era turcoaz şi superb/ Momentul-cheie pentru mine a fost răsturnarea bărcii, ca să putem cu toţii ieşi de sub ea şi ca să ne putem urca înapoi. Însă, în aglomeraţia care s-a creat (ironia sorţii a făcut ca eu să fiu pe aceeaşi parte ca pe Jiu), eu nu am avut loc să ies la suprafaţă şi a trebuit să mă scufund de două ori. Inima-mi bătea puternic.

[Dar este mai bine să ne înfruntăm fricile decât să fugim de ele.]

A venit momentul să înceapă cu adevărat aventura. Urmau repezişuri nebune, 10. De la III+ la V, ca grad. În fapt, unul singur era de grad III+, restul – IV şi V.

Ca primă impresie, eram tensionată, mi-era frică, o recunosc.

[La fiecare început, eu SIMT. Aici, nu era senzaţia de bine şi de în largul meu la care mă aşteptam. Râul era superb, dar rece. Şi nu numai ca temperatură.]

Valuri aşa de mari doar pe Nil mai văzusem. Doar că parcă aici apa venea din toate părţile. Entrada (IV+), Tobogan (IV-) şi...

-        Ăsta a fost Pillow? /îl ştiam deja din clipuri ca unul dintre cele mai tari repezişuri de pe Futa, de IV+, şi îmi plăcea să îl tot întreb pe Pedro lucruri – cu asta rămânem, nu?/

-        Da, ăsta a fost Pillow.

Bun. Îmi plăcea felul în care punea el problema: „Până la urmă, şi dacă veţi cădea, este numai apă”.

/...solo agua.../

Şi îmi mai plăcea că ne explica – „repezişul acesta îl luăm pe aici şi dacă ajungem pe partea aceea este bine; dacă ne aruncă puţin curentul în cealaltă – este rău”. Ne opream şi făceam scouting la fiecare element, cum este şi normal pe râu. Echipa de securitate pleca înainte şi, uneori, printre valuri, de-abia îi vedeam pe caiacişti cum se joacă.

Şi-aşa, după Toro (IV) şi Cara de Indio (IV), urma Mundaca (V-). Mundaca aceea ultracunoscută şi tehnică! /nici măcar nu ştiu de ce am feminizat-o!/

-        Aici, sunt 50% şanse să ne reuşească trecerea.

Da, eram oare pregătiţi pentru asta? Deşi pentru toţi colegii noştri era prima oară pe râu – şi nu le răpisem din frenezia locului din faţă –, eram destul de sincronizaţi şi fiecare bătaie a pagăii prin apă conta. Mă îngrijora când nu vâsleau în valuri şi mai transmiteam ţipat din comenzile lui Pedro spre echipajul din faţă. :P

...

Şi, da, trecuse şi Mundaca.

-        Care-i repezişul tău preferat de pe râu?

-        Fix ăsta, îmi răspundea Pedro.

Urma şi-al meu, strecurat printre Pudu (IV) şi Condor (III+): Cazuela (IV). În America Latină, e un soi de tocăniţă. Cu de toate. No, cam aşa am simţit eu apa, venind din absolut toate direcţiile, stropindu-ne şi înnebunindu-ne. Senzaţii tari.

După Wiña (IV) şi Tiburón (IV), urma să se termine parcursul zilei şi să ni se pună o întrebare.

De pe râu nu ţii tot minte; ai, mai mult, aşa, un feeling general care te însoţeşte peste ani, de cum ai mâncat biscuiţi în barcă sau de cum te gândeai că poate următorul val îţi va fi fatal. Ce am reţinut eu de pe Futa a fost lungimea repezişurilor – de aceea şi diversele companii de rafting ce operează pe râu îl împart şi sub-împart în mod diferit.

-        Aici, aveţi posibilitatea de a alege dacă mergem mai departe, încă 3 repezişuri; între ele se găseşte şi Casa de Piedra, unul dintre cele mai tehnice elemente de pe râu.

-        Mmmm... Casa de Piedra /cât o aşteptasem!/... Să mergem! am fost prima care a spus că da.

O vedeam pe Angélica puţin gânditoare. Iniţial, ar fi spus „nu”, însă când am auzit-o glăsuind: „Am venit împreună – mergem împreună până la capăt!”, m-am bucurat din tot sufletul şi am strâns-o în braţe.

Eram relaxată acum şi mă miram şi eu cum de în ultima parte – poate cea mai grea – eu savuram totul pe deplin.

Más o Menos (V-) şi urma Casa de Piedra, cel mai clar grad V al zilei. Trăgeam cu urechea la discuţia băieţilor care-şi uraseră toată ziua „Buena línea” şi care încercau să se hotărască asupra traseului, pe această ultimă bucată – Macal (3km), ce urma să se încheie cu repezişul având acelaşi nume şi grad III+.

Prima barcă a fost a noastră; am înţeles că, asemeni lui Mundaca, şi acest element era împărţit în trei – a doua şi a treia parte: mult mai riscante, dar nu era nici în prima de dorit să cădem. Trecem prin spumă, răsare în stânga noastră blocul uriaş de piatră, pe lângă care plutim, şi, fix ultimul val este cât pe-aci să ne întoarcă vârful bărcii. Nu ştiu cum sau de unde, prindem însă o bucată de apă ce ne propulsează mult. Şi terminăm victorioşi. Sau poate mai umili.

/

v Ne plecăm încă o dată în suflet, în faţa naturii, pe care am respectat-o, iubit-o, protejat-o mereu şi consider că am trăit frumos, cu mult mai multă grijă pentru alţii decât pentru mine. Sincer? La viaţa asta aş vrea să mă întorc, nu la una închistată în modelul „stăm la 5 metri unii de ceilalţi, ne este frică să ne atingem, să fim măcar la acelaşi raft, să zâmbim, să trăim”. Cum voi mai putea îmbrăţişa spontan un străin care-mi pică bine, în vreun colţ de lume? De asta mi-e frică, dincolo de scenariile apocaliptice care-mi fug prin minte, că nu va mai fi mâncare, că nu vor mai fi bani, că violenţa va creşte şi că nu vom mai putea avea încredere în (aproape) nimeni. Dincolo de faptul că există şanse ca oricare să se poată îmbolnăvi şi să nu supravieţuiască pentru că eu am impresia că există nişte reacţii în corpul celor infectaţi pe care cercetătorii încă nu le-au înţeles. Mi-e frică să mă trezesc într-o lume în care nu îmi va plăcea să trăiesc. În care nu voi mai putea să călătoresc la intensitatea la care am făcut-o, în care oamenii pe care odinioară i-am iubit ca pe ochii din cap se vor înstrăina de mine.

v Înainte de a pleca spre sătucul Futaleufú, cu toate că o căutasem, nu fusese chip să dau de Angélica. Dar iată că urcase panta până la drumul principal, ca să ne strângem mâinile, măcar pe geam. Fusese impresionant. Oameni buni sunt pe peste tot. În ultima perioadă, simt tot mai mult că sunt mai mulţi oameni răi decât buni, însă, aşa cum îi spuneam unei prietene dragi, sper ca noi, cei buni, să fim mai puternici. Lipsa de empatie este strigătoare la cer. Nu am mai văzut o bucată de drojdie de 1 lună jumate, dar ştiu că mulţi au şi stă bine mersi în frigiderul dumnealor. Ca să nu mai vorbesc de toate ştirile false, modelele „acolo e aşa – în România de ce nu e aşa?”. Sau „românii... tot români”. Şi alte naţii au probleme şi păreri proaste despre ele. În anii mei de Master, am stat pentru o scurtă perioadă într-un apartament de cămin în Scoţia cu o fată din Anglia şi una din Spania şi trei băieţi – din Germania, Grecia şi Iran. Toţi europenii aveau critici pe care să le aducă ţărilor din care se trăgeau. În Argentina am avut discuţii de zeci de minute pe tema asta cu diverşi oameni, iar prietena mea apropiată mi-a tot spus cât de „egoişti” au fost concetăţenii ei în toată perioada asta. Că nu respectă carantina, că mint în legătură cu ţara de unde au venit. Vă sună cunoscut? ... Dar na, pentru cei care trec prin viaţă ca gâsca prin apă sau nu observă absolut nimic în jurul lor, fie că sunt acasă, fie că sunt pe drum, toate aspectele astea – că sunt, că nu sunt = totuna. Deh, boala ultimelor două secole – iubirea de sine; o tot spun şi o să o mai spun până măcar ajung câţiva să o conştientizeze. ... Revenind la Angélica, ea este asistentă medicală. Chiar am avut un schimb de gânduri cu ea săptămâna aceasta. La ei medicii nu demisionează în masă (asta mi-o scăpat, recunosc!) şi în spitalul în care lucrează au pacienţi cu celebrul virus. O admir pentru calmul şi altruismul ei. Pentru curajul ei. Mi-a spus simplu că, aşa cum ne-am coordonat şi am izbăvit pe râu, aşa trebuie să facă ea şi cu colegii ei ca să treacă peste perioada aceasta grea, protejându-se corespunzător.

v După 2 căderi pe care le-am avut în perioada asta – prima, când am realizat pentru prima oară cât de răi sunt oamenii – şi a doua – când am aflat de moartea unui domn de 49 ani fără alte afecţiuni cunoscute de la noi din ţară –, a urmat cea mai grea perioadă pentru mine: săptămâna care tocmai a trecut. M-a izbit parcă mai mult ca niciodată în viaţa mea amestecul de prostie, credulitate şi răutate din jurul meu – mă întreb şi acum de ce postează unii oameni ca roboţii absolut tot ce le apare pe ecran, fără a se întreba dacă este adevărat, dacă este frumos să o facă, dacă poate sau nu afecta pe cineva -. M-am întrebat cum o să mai pot eu iubi oamenii după ruptura asta dintre mine şi ei. Am avut multe momente de du-te/vino, de învinovăţire, de rătăcire. Am fost tristă pentru prima oară în ani de zile. Am dat „unfollow” la atât de multă lume, că acum reţelele mele de social media sunt imaculate. Pline de pozitivism şi fluturaşi. Nu este o fugă, este o protecţie împotriva puterii acestui virus, pe care tot noi i-am dat-o şi veţi vedea câte îmbolnăviri vor înregistra, din păcate, oamenii... pentru că s-au consumat psihic prea mult. Sau pentru că nu au realizat că nu toate bătăliile trebuie duse. Nu este momentul să ne luăm nici de conducere – şi nici eu nu vreau să fac politică acum. Va fi timp suficient după, asta pentru toţi cei care nu au fost în stare să îşi mişte curu’ din casă atunci când a fost cazul să ajungă la o secţie de votare şi acum se plâng. Deocamdată staţi să trecem puntea. Deocamdată şi ei sunt tot oameni, au şi ei familii şi se străduiesc să facă ce-i mai bine. Şi nu pot spune că au luat decizii foarte proaste – strategic vorbind. Ideea e... mai bine să ţinem aproape decât să fim dezbinaţi. Să producem diverse, pentru că putem şi fiecare să fie responsabil de bucăţica lui şi chiar să îşi facă treaba! Şi aşa, poate că nu va mai exista un balaur de virus prea curând.

v Acestea fiind zise, eu mi-am încheiat discursul despre minunăţia vremurilor pe care le trăim, în felul meu. Un articol negativ nu mi s-ar fi potrivit, a conchis şi Marcel – aş fi fost ca toţi restul. Voi continua să zâmbesc – am căzut de acord cu o prietenă şi cu Marcel al meu că este important să zâmbim absolut până în ultima clipă –, să vorbesc despre orice altceva decât despre ce vorbiţi aproape cu toţii – poate că vă dezvăţaţi şi voi - şi să trăiesc luminos.

La final, cred că recunoscând că îţi este frică ne vei face un serviciu – şi ţie, şi mie. Nu de alta, dar măcar aşa ne vom cunoaşte motivaţiile. Şi vom reuşi întrucâtva să ne înţelegem.

Iar oamenii – am trecut peste cumpănă – îi voi iubi mereu, mi-am dat seama astăzi. Cu steluţa explicativă * că cei buni vor trage mai mult ca niciodată spre cei buni. Nu de alta, dar domnul din Canare e singurul cu care niciunul dintre cei din barcă nu ţine legătura. :D

//